urca pe trepte până la stoarcerea luminii
îmi rămâneau întrebări niciodată trezite
ca într-o capelă cu icoane ce nu au plâns
până azi și nu vor mai plânge
la început sub clocotul unui sânge
dintr-un poem niciodată al nostru
cuvintele altora s-au scurs prin gurile fragede
când spuneau că trupul e biserică fără turle
nimicuri dureroase clădite pe un discurs gratuit
întoarcere acasă cu privirea arsă în amurg
uite așa se va șterge urma izvorului blând
în prag să nu te aștepte decât o liniște desăvârșită
cu care să nu poți vorbi să nu o poți atinge
un vis ce nu ne aparține și un sâmbure crud
să nu ne fie nici mamă nici tată
