ați privit vreodată cerul cum se umple de pete negre
și apoi urlă a durere ca și cum ar fi brăzdat de un fiersastrau
o avalanșă se coboară demonic peste sate spulberă monotonia
o mare de flăcări zgomote somnoroase sfâșie copacii
tresar toate s-au mai întâmplat cândva dincolo de timp
nu mai știu încotro plutesc în acest spațiu închis al deznădejdii
am colecționat cândva astfel de clipe ce-i drept puține
frânturi de conversații de fericire în copilărie pe când dumnezeu
deschidea fereastra în alte dimensiuni mă așteaptă străbunii
poeții au început să cânte visez îmi spuneam poeții numai sângerează
rup bucăți din propria carne și-o împart cu muritorii nu au niciodată
un suflet doar al lor și un trup nevăzut uite mama soldații nu se întorc acasă după 40 de zile
pe drumul luminat de soare nici viii și nici morții nu mai au lacrimi să lăsăm crucile să plângă
