restaurare

în azilul tăcerilor mele
unde umbrele învață să respire 
fluturii negri bat din aripi 
inimi uitate
într-un trup prea alb
nu fug
nu ard 
doar se așază pe răni
și mă strigă pe nume

 

Univers

 Asumarea mea are proteză dentară 
zâmbește calm
liniștită dar nu sedată 
 știe să muște când adevărul mistuie
Accept 
Rămân 
Nu fug
Nu mă ascund
Nu dau vina
Pe voci fără ecou
Nu sunt criminal 
Să-mi acopăr urmele
Le las la vedere
Fără martori 
Fără vină sau scuză 
Îmi cunosc prea bine fisurile
Nu le transform nici în victorii
Nici în medalie 
Repet asta ca o mantra 
Intrată în pieptul meu
Devin nedefinit 
Incert indecis 
Umbră în căutarea luminii 
Mă întreb 
Cine este aproapele meu
Și iubesc să fiu să nu mai fiu
Mă simt atât de aproape de viață când mă scufund
Mă lovesc de pietre
Mă pierd 
Printre valurile
Adunate cu jale
În ochi

 

Alb

 Ninge
Un morman de alb
Un munte
O planetă 
Ca și cum Dumnezeu însuși 
Plânge precum un bătrân 
De dorul copilăriei 

Ninge
E atât alb 
Cât lapte la sânul mamei
Atât alb câtă brânză 
Peste mămăliga caldă 
De abia luată de pe foc 
De abia respirată

Ninge
În povești întotdeauna 
Ninge cu petale 
Cu flori
Cu vise
În viață 
Ne ninge cu dezamăgiri 

Ninge
Nu se mai opresc
Îngerii din cernut norii
Uite așa e și iubirea
Cea adevărată 
Cea pentru care să mori
Albă