crezi că tristețea dispare
ca o durere de cap
după ce iei un pumn de pastile
nu liniștea nu vine din cer
nici vacarmul din sânge
știi pământul miroase a moarte
până la limita suportabilității
acum fiecare nucleu e gol
antimaterie
sunt lucruri care nu se spun
nerostite vor fi cuvintele
din visele în care
ne-am trezit mai devreme
am schimbat locul rugăciunii
cu un zid biciuit
de mult nu îi simțeam acasă
pe toți cei plecați în neprevăzut
numai că pentru noi
asta rămânea un fel
de a ne pune
ordine în existență
târând lanțul
în rănile noastre ne unim
ca un mușuroi presărat
între alerte lăuntrice
și o stare de aiurea
aud că lumea această-i
un abator
iar cealaltă rânjește
cu cărnuri între dinți
renunț
am învățat că
nu poți picta suferința
fără un cuțit înfipt
în memoriile din cavou
