în inima asta vitregită un dumnezeu se sinucide pe minut

 nu s-a spus niciodată că noaptea 
 vânează îngeri deghizați
 nici că singurătatea devine
 atât prieten cât și diluant
 pentru toate clipele când
 liniștea curge în plumb izbind tâmplele 
 viața ca o părere de rău
 după cum merg lucrurile 
 nicio rugăciune nu va ajunge acasă
 cum se face că iubirea 
 nu ne mai este familiară
 nu mai înțelege cuvinte 
 smulse din artere
 numai sângele bolborosește uneori 
 într-o iarnă fără zăpadă
 parcă am fi aici de o veșnicie
 alunecăm pe balustrade
 striviți sub greutatea crucilor
 aproape reușim să atingem 
 o ultimă suflare 
 a unui dumnezeu învins 

uter

 cum mi te ascunzi sub plapumă 
 într-o zi ploioasă
 ca o pasăre în căutare de cuib
 o mamă agață rugăciunile pe cer
 fiecare ploaie cu cântecul ei vei spune 
 și-mi vei zâmbi de parcă niciodată 
 n-aș fi fost de tine străin 
 strigătul cortină peste uitare
 un gând fugar cum că nu mă vei auzi
 parcă moartea nu mai sădește umbre
 între ziduri pereții pot respira 
 liniștea din sânge 
 deschide larg fereastra 
 aripile să nu amuțească 
 nici nu știu când înăuntru lovește noaptea 
 afară se desprind frunze un copac cere apă
 copilăria se revarsă peste pleoape