stockholm

călăule nu m-ai omorât de tot uite dâra asta de sânge îți va tatua palmele
strigătul va despica ceruri noroiul ochilor flămânzi după carne
se numește iubire urmele vieții încă mai răsuflă când îmi număr firele cărunte
nu râd nu mă bucur în drumul meu sabile cântă ode timpul devine sterp
sunt poate o figură străină când ghearele smulg iar și iar aromele zilei
mă strigă morții dar nu-i mai recunosc mă fac că adorm mă ascund în cutremur
sunt una cu punctul de lumină inconștient adulmec incertitudinea nesfârșită iluzie

visceral sadeness

am fost copac și n-am mai înflorit
 cineva îmi retezase brațele poate niște copii
 în căutare de lemne pentru foc nu-mi amintesc
 cred că adormisem deja sub plapuma albastră
 îmi era cald și bine cu toate că de mult nimeni
 nu și-a amintit să mă îmbrățișeze să-mi spună povești
 repetam la infinit povestea mea cu frunze înaripate
 la început toate dorințele sunt povești apoi destin miracol
 în suflet în sânge oglinzi cu măști nepătate
 un fel de melancolie nescrisă gând naufragiat
 ecoul nopților zgomot aruncat din cer pe pământ
 din pământ în pântec cu lacrimi viață iubire
 se face ziuă pe mine mă așteaptă ai mei acasă
 cu un suflet epavă abisal lipsit de sens