semn din naștere

 port acest poem ca pe un tatuaj cu literele tot mai grele
 nu-mi cunoști pielea nici amurgul ce odată m-a strigăt 
 să mai plimbăm aceste oase prin flăcările mormintelor 
 dar tu nu vezi mai departe de cruci de ape de pe uscat
 vapoarele sunt piepturi din piatră sărută valurile un cântec frânt
 al omului neîmplinit dar poezia poate să facă orice să lovească 
 prin cuvinte să bată clopote în biserici adormite să vindece 
 cu lumină rătăciții care odată săpau fântânile auzi ecoul 
 în furtuni urletul mării o rană deschisă să respir și să tac   

  

vămile golgotei

ca o dragoste pierdută
un război fără subtitlu
urmărit pe un ecran gigantic de cinema
în care copiii își ucid părinții apoi le caută locuri în cimitir
să rupă pactul tăcerii cu moartea
obsedați de urme
au închis mormântul
și au aruncat cheile în gura unui dumnezeu descarnat 
puțin câte puțin se usucă aripile îngerilor păzitori
să ne trezim devreme mâine dimineață
n-am mai privit demult răsăritul împreună
acea vampirică sărutare a soarelui cu cerul
să ne  bem cafeaua dintr-o  ceașcă imensă pe malul mării
să ajungem acasă zâmbind în lucirea zorilor
cât vezi cu ochii urme de pași 
doar știi că pe cealaltă lume nimeni nu doarme
toți caută un pumn de lumină
numai noi cei dintre lumi mai trăim aici pe însângeratele câmpii ale vitejiilor noastre
e adevărat nu te poți juca la infinit cu viața
ajungi să umbli de unul singur vedenie a singurătăților tale

Fotografie de SiCocklat-deviantart.com

poetul când a creat femeia

                                         
 
  toate își au vremea lor când se ridică obstacole
  ca o frântură din timp 
  de multe sunt sigur numai de singurătate mă îndoiesc 
 uneori pierd mult
  un cântec al gurii tale scăldată în nectar o luptă cu porțile închise
  eu
  am  crezut în viață o literă naivă aruncată în caietul de caligrafie fără nume
  pământ promis peste care zâmbetul tău toarnă iubire
  doar moliciunea vreunui apus
  amintește de rădăcini 
  sunt singurul pacient ce poate respira fără aparate 
  cum se mai dezmiardă acest goblen de iluzii
  unde numai poetul are drept să zăbovească
  în labirintul primelor cuvinte el a fost de unul singur zăvor
  înainte de culcare să mai lăsăm o dată visul
  să se unduiască prin giulgiu