toate își au vremea lor când se ridică obstacole
ca o frântură din timp
de multe sunt sigur numai de singurătate mă îndoiesc
uneori pierd mult
un cântec al gurii tale scăldată în nectar o luptă cu porțile închise
eu
am crezut în viață o literă naivă aruncată în caietul de caligrafie fără nume
pământ promis peste care zâmbetul tău toarnă iubire
doar moliciunea vreunui apus
amintește de rădăcini
sunt singurul pacient ce poate respira fără aparate
cum se mai dezmiardă acest goblen de iluzii
unde numai poetul are drept să zăbovească
în labirintul primelor cuvinte el a fost de unul singur zăvor
înainte de culcare să mai lăsăm o dată visul
să se unduiască prin giulgiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu