mioclonie

să trăiești fiecare poem cu răsuflarea tăiată parte dintr-o jonglerie 
 se desprinde din tine cum diminețile se decojesc din vise migratoare
 între gri și albastru trebuie să înveți odată să crești mare dar mai sunt zile
 acum fluturii tac în timp ucis ajunși la infernul anotimpurilor tu cântă până adormi
 uită de serile reci când te sărutam pe frunte vreau să păstrezi căldura palmelor
 numai pentru tine despre iubire s-a scris cu lacrimile de pe urmă adevăratul întuneric 
 se lasă odată cu răsăritul colorează un țipăt între două umbre scânteia vieții niciodată zărită
 chipul mamei de pe lumea această și cea de departe la ce bun acum mângâieri ghemuite 
 aliniate precum cadavrele în gropile comune când după draperiile de cristale rămân ochii pe 
 care i-am căutat zile și nopți strig speranța cât un soare dar moartea adună afluenții de pe uscat
 din ceruri fac din asta o nouă paradă inconștienți ne atingem fiecare bătaie a inimii golul din liniștea asta înghițită 
 

perfuzii cu duh sfânt și zei mărunți serviți cu pipeta

 
 ''Eu nu dorm niciodată mai cu spor decât în timpul predicii sau când îmi spun rugăciunea.Drept aceea te-aș îndemna ,dacă n-ai nimic împotrivă ,să începem cu cei șapte psalmi.Vei vedea cât de repede o să te fure somnul.''
 
 de mult nu mi-au mai crescut aripi deși seara închid ochii 
 acolo unde mi-am pierdut odată bunul simț și tăcerile
 tată prostia e un adăpost al unghiilor rupte un țipăt întunecat 
 către trupuri fără muzică interioară traversează carnea 
 mâini oscilează între rugăciuni sau semne obscene 
 rafturi cu trăiri comune fragmente schiloade din eternitate
 într-o altă lume plouă cu dumnezei în lanțuri și cruci sângerânde 
 orbirea strânge capacele inimii pune voal cunoașterii un creier de pui
 nu s-ar potrivi la maimuțe