e frig doamne în iad să nu ne minți
poeții au mâinile încătușate un început de
vers aproape necunoscut cuvinte peste tot
pronunțate cu respirație grea dincolo
strigă singurătatea eu care n-am fost
poet niciodată nu mi se par păcate
știu că ei nu le pot aduna numai sorbi
sunt urme ale unui anotimp abandonat
am plâns doamne am uitat să mă șterg
pe suflet ție ți-a atins vreodată cineva
inima cu pietre uite în acest întuneric
umbrele dintre noi par stele întreg universul
un poem din care viața-și află rădăcini
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu