restaurare

în azilul tăcerilor mele
unde umbrele învață să respire 
fluturii negri bat din aripi 
inimi uitate
într-un trup prea alb
nu fug
nu ard 
doar se așază pe răni
și mă strigă pe nume

 

Univers

 Asumarea mea are proteză dentară 
zâmbește calm
liniștită dar nu sedată 
 știe să muște când adevărul mistuie
Accept 
Rămân 
Nu fug
Nu mă ascund
Nu dau vina
Pe voci fără ecou
Nu sunt criminal 
Să-mi acopăr urmele
Le las la vedere
Fără martori 
Fără vină sau scuză 
Îmi cunosc prea bine fisurile
Nu le transform nici în victorii
Nici în medalie 
Repet asta ca o mantra 
Intrată în pieptul meu
Devin nedefinit 
Incert indecis 
Umbră în căutarea luminii 
Mă întreb 
Cine este aproapele meu
Și iubesc să fiu să nu mai fiu
Mă simt atât de aproape de viață când mă scufund
Mă lovesc de pietre
Mă pierd 
Printre valurile
Adunate cu jale
În ochi

 

Alb

 Ninge
Un morman de alb
Un munte
O planetă 
Ca și cum Dumnezeu însuși 
Plânge precum un bătrân 
De dorul copilăriei 

Ninge
E atât alb 
Cât lapte la sânul mamei
Atât alb câtă brânză 
Peste mămăliga caldă 
De abia luată de pe foc 
De abia respirată

Ninge
În povești întotdeauna 
Ninge cu petale 
Cu flori
Cu vise
În viață 
Ne ninge cu dezamăgiri 

Ninge
Nu se mai opresc
Îngerii din cernut norii
Uite așa e și iubirea
Cea adevărată 
Cea pentru care să mori
Albă

 

 

 

 

cea mai frumoasă sinucidere din lume

 

ar putea fi de Crăciun

pe un colind de Fuego 

dar cum nu ascult mâțe plouate râgâind

am s-o fac pe If I was your vampyre 

de Marilyn Manson 

într-o îmbrățișare rece cu mine

da cea mai frumoasă sinucidere din lume

ar trebui să fie din iubire 

din iubirea aia care țâșnește 

ca un fulger pe cer 

care face să mai trăiască 

și un soldat rănit în război

oricum în pieptul meu urlă

toate gloanțele toate obuzele și-un tanc 

am zis și eu să mai ies din cerul ăsta prea plumburiu

să mă scald în ape limpezi și știu că 

nu cea mai frumoasă sinucidere din lume

n-ar trebui să fie din nepăsare 

neîncredere 

să plec nedemn 

 

 

inima mea - un cimitir cu toate crucile ninse

           luna de abia așezată în pieptul cerului 

           stele cernute ca într- o ninsoare 

           eu rămân tot aici  o umbră 

          așa începe povestea spunea mama 

           în visul de aseară 

          mă țin după iluzii 

          în diminețile când lenevesc în pat până târziu 

          când pe afară e forfotă 

         amintirile mele iau foc pe străzi necunoscute 

         ca și cum ar fi ale altora

        necufundate în beznă 

        cineva mă ține de mână 

        e un gând pe care-l port după mine

        și nu mă lasă să ating inima 

        spaimele și bucuria 

       dintr-un cimitir cu toate crucile ninse 

      cine știe poate într-o zi 

     vom avea o fotografie împreună

     zâmbind

 

 

home is where you left your ghost

 mi se plimbă morții prin vise 

din ce în ce mai des 

ca și cum ar fi în viață 

pe o insula în derivă 

ei probabil nu știu 

că se rostogolesc în amintiri 

că-mi rămân între dinți 

o bucată de carne 

poate îmi vor fi restituiți

și trebuie să le pregătesc fiecăruia

câte o camera când vor părăsi mormântul

spulberând monotonia vieții

când nu știi unde plutești 

și lași dâre din realitate 

într-o altă dimensiune 

unde recâștigi anii 

acasă e mereu inima 

în care pulsează râuri râuri 

sângele lor

 

 

iar lumea e așa de frumoasă

 

am plecat pe atunci de lângă brațele care mă iubeau

fiindcă atât de orb a fost destinul 

 mă cufunda în ispite mă ascundea sub tălpi 

cu câtă tristețe pluteam în întuneric 

cât aș fi vrut să răscumpăr acea durere 

ca un infinit de scântei măcinându-ne carnea

cu tine voi fi mereu acasă am nevoie de ușa 

pe care mi-o deschideai de pereții subțiri ai inimii tale

 fereastra de la care ne închinăm 

să țes iar în aer șiraguri de zâmbete 

tu să le prinzi în piersica palmei tale 

nu-i mare lucru îți spuneam și nu am înțeles atunci

magia lui doi 

e  un cuib în care amanții se dezmiardă 

o beție 

o bună parte a lumii 

și visul în care din nou mă salvezi