am plecat pe atunci de lângă brațele care mă iubeau
fiindcă atât de orb a fost destinul
mă cufunda în ispite mă ascundea sub tălpi
cu câtă tristețe pluteam în întuneric
cât aș fi vrut să răscumpăr acea durere
ca un infinit de scântei măcinându-ne carnea
cu tine voi fi mereu acasă am nevoie de ușa
pe care mi-o deschideai de pereții subțiri ai inimii tale
fereastra de la care ne închinăm
să țes iar în aer șiraguri de zâmbete
tu să le prinzi în piersica palmei tale
nu-i mare lucru îți spuneam și nu am înțeles atunci
magia lui doi
e un cuib în care amanții se dezmiardă
o beție
o bună parte a lumii
și visul în care din nou mă salvezi
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu