Până la cântatul cocoșilor

de mi-aș putea cumpăra liniștea
dintr-un anticariat
cu ferestre către răsărit
și gratii sufocate
azilul de noapte
în care aerul
miroase a carne străpunsă
precum incontinența tăcerii
ce ține în brațe un calendar
cu ani sacrificați
orologiul trist cântă
secundele nude se preling
pe cadran
credința îmi va fi trează
doar până la cântatul cocoșilor

Sfârșit de poveste ( cu dedicație ....)

Decepția 
 Ca un scaun electric
 Într-o biserică
 Cu sfinți de nămol
 Mi-am jurat
 A nu mai scrie versuri 
 Scrijelind pereți de neant
 Sunt finta rămasă
 De la zidirea lumii
 
 Nimic nu mă biciuie
 Mai rău decât arta
 Gheara timpului
 Bate în pieptu-mi
 Clepsidră-catedrală
 
 
 Acum, poezia mea 
 E bolnavă
 Închisă cu mine
 În azilul cu pereți lacrimand

 Arhitectură de interior
 Înălțată din jertfă
 

Crez

Nu m-am născut poet
Ceea ce aștern pe hârtie
Nu sunt adevărate poeme
Ci doar gânduri
Și peregrinări
Între întuneric și lumină
Ca o călătorie
Spre infinit
Porți deschise
Către soare

Macii aveau culoarea sangelui

Pe când a intrat în sat
Clopotele vechii biserici
Băteau ca o inimă
Într-un piept bolnav


Avea aceleași obsesii
Pe care un filosof
Le numise idei duse la extrem
Despre îngerii cu chip uman
Pe care Dumnezeu
I-a trimis în lume

Singur,
S-a descoperit în vânt
  Atunci ea își dăduse
Ultima suflare
Iar ochii unui cer trist
Au început să jelească


Pe câmpul de lângă pod
Macii aveau culoarea sângelui
Ca niște flori ale durerii
Cununi de tristețe
Peste o cruce