cu rănile deschise

cobor în mine și umbrele-mi devin cărămizii
mi se aprind în tălpi cărbunii
pe care odată îi zdrobeam mișelește
cu doar un suflu
când durerea prinde aripi
când gheața-mi devine sânge
iar zborul destin
zbaterea pare inutilă
în colivia de fier forjat
unde amintirea n-are preț
permit trupului să arunce amăgire
să târască prin cenușă un strigăt amuțit
până când veninul mustește
din gustul cireșelor amare

lăsați mierea să vină la mine
s-a auzit din gura flămândă
a bolnavului de tristețe
în mijlocul salonului
ca un abator
cu rănile deschise încă lucid