dolce far niente

                                                                         

strângi la piept clipe încremenite 
 sunt un străin în ora asta sub acoperire 
 nu-mi poți spune pe nume 
 dar îmi poți fi cădere mântuită 
 singura consolare certitudinea că
 ne trezim din zbor cu ochii ațintiți
 spre altă reverie 
 îndrăgostiți pierduți în războaie 
 la granița dintre a fi și iubire 
 povești sfărâmate 
 viața infinge adânc pumnalul
 în amintiri 
 

chrysalism

                                   

întreg cerul mă cheamă și chiar de încremenirea demult a început
sorb lumina dincolo de curaj cum se zbate în mine fața nevăzută a ploii
mlaștină albă acum vei știi cum zboară o pasăre cum se odihnește apoi
sub granițe de umbre între infinit și păcat altar cu pânzele în cântec
din vraja asta nimeni nu scapă când îmi vorbești despre iubire ca unui muribund alunecând
între viață și moarte își spală obrazul cu un mâine în treacăt când azi e el însuși un învins
dar vor străluci răni de ajuns e un cuvânt licoare ca tot neînțelesul înțeles să fie
prin toate inimile se sfărâmă o capelă respinsă în piept o pace amuțită se închină
un dumnezeu cu suflu fierbinte ne povestește despre război ne cântă servește ceaiul
și n-am trăit n-am visat mai mult ca un albastru fecundat plumbuit de absență

poet cu ochii larg deschiși pe întuneric

se despletesc cerurile și fulgere le scrijelesc obrajii
 celor care au căutat binecuvântări li s-au dat 
 tronuri cu așternuturi calde în zadar cântăresc mulțumiri
 învață pe de rost simțurile viilor fiecare licoare a morții
 odată a fost literă nescrisă din veacul iubirii
 
 au fost vremuri fericite când vorbeam despre lumină
 ca o piele nepătrunsă ni se pregătea culcuș firav 
 și osteniți ne predam unor căderi perpetue 
 iubirea strigă din toți rărunchii să stăpânim 
 să alungăm din ferestre întunericul să dăinuie vraja 
 
 între poezie și împărtășanie o biserică trudita
 unde rugăciunea smaltuieste inimi 
 unde cât e ziua de lungă icoana se închină călătorului
 el cere doar apă și în sinea lui își vorbește 
 oare mântuirea vine înainte sau după primul sfârșit 
 
 

amintirile au miros rânced de sânge închegat

nici azi nici mâine nu mai ești acasă
 m-ai făcut să cred că te întorci 
 într-o poezie două cuvinte o tăcere
 care să-mi străbată singurătățile
 e un bun moment să șterg praful 
 mi-am zis în fiecare dimineață înșelătoare
 când mă trezeam în toate puterile 
 deschideam o fereastră și fiecare trecător
 știa că tinerețea mea arată altfel 
 i-am rugat să-mi păstreze sângele
 martor cheie la sfârșitul lumii 
 au râs au trecut mai departe 
 ducându-și pe umeri copiii
 un vis sufocant cu inimi putrede pe catarge