când strigătul oamenilor nu mai atingea
urechile universului prin puncte de lumină
și lăsa goluri de neumplut între ceruri
cine să mă judece că am cerut singurătatea
mereu se ridică o față din mulțime
să mă certe iar eu mă văd rătăcitor
până la prăpastie
viață -pendul oscilând între
hoit și parfumuri fragile
pe celălalt mal
au bărci de salvare
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu