Zyklon B

 

Atât de multe suflete reci

Atât de multe corpuri flămânde

Și nici o lumină

Zăpada orbește

Drumul spre casă

Pentru săraci nu vine Crăciunul...

Vin pumni încleștați

Durere

Ochi în lacrimi

Fericirea nu e boală contagioasă

Adorm în patul îmbâcsit cu teamă

Rog inima să mai bată

O ultima respirație

Ca o fugă în eter

 

 

2194

 

ați privit vreodată cerul cum se umple de pete negre

și apoi urlă a durere ca și cum ar fi brăzdat de un fiersastrau

uite așa sufletul se cațără pe un gard de sârmă ghimpată electrificat

o avalanșă se coboară demonic peste sate spulberă monotonia

o mare de flăcări zgomote somnoroase sfâșie copacii

tresar toate s-au mai întâmplat cândva dincolo de timp

nu mai știu încotro plutesc în acest spațiu închis al deznădejdii

am colecționat cândva astfel de clipe ce-i drept puține

frânturi de conversații de fericire în copilărie pe când dumnezeu

deschidea fereastra în alte dimensiuni mă așteaptă străbunii

poeții au început să cânte visez îmi spuneam poeții numai sângerează

rup bucăți din propria carne și-o împart cu muritorii nu au niciodată

un suflet doar al lor și un trup nevăzut uite mama soldații nu se întorc acasă după 40 de zile

pe drumul luminat de soare nici viii și nici morții nu mai au lacrimi să lăsăm crucile să plângă

 

 

 

 

 

Z

 

am crezut în puterea cuvântului de a zgudui lumea

mă înfior la fiecare bătaie a inimii ca un fluture captiv în ciment

duc războiul meu aș vrea să trăiesc în copilărie

când mă legăna mama și tata mă ținea pe genunchi

aici singurătatea mușcă din fericire se contopesc

nu pot provoca destinul îmi aruncă mereu tancuri sub ferestre

e o spirală a durerii din care nu mă pot desprinde

pierd credința când speranța îmi e în adâncuri

iubirea ca și moartea se aseamănă prin întunericul de după

sinucidere mi-am scris cu sânge în pălmi

 

 

untitled love

îmi iubesc mâinile care ating cerul tău

în fiecare dimineață

cocorii

marea

înainte să răsară soarele

un joc de-a moartea și de-a viața

sătul de vuietul firesc al lumii

am să mai zac un timp în trupul fragil îmi repetam

ca un blestem

condamnat să-mi port carnea

pe nu știu ce drumuri

până la ardere

până la scufundare

 

 

 

nu mi-e frică să locuiesc în mine cu tăcerea

 

amintirile sunt  o vâslă  spulberă suflet

îndurerat suferind privesc cum zboară corbii

peste ghilotine

nu am avut credință decât pentru iubire

apoi am văzut că toate lucrurile sunt furate de viață

și moarte suntem neființă făuriți din decăderi

astăzi îmi văd copilăria  un păianjen cățărat pe inimă

 mama citindu-mi povești bunica cu plăcinte coapte

ai să-mi guști  încă  o dată sângele să nu-l întrebi de ce am plecat

într-un oraș fără biserici unde îngerii sunt orbi 

 

Photo by carts-deviantart.com 

 

noaptea care nu se va sfârşi

 

dumnezeul tãu a plecat mai devreme la culcare

obosit de toate poverile lumii

din gura ta recunosc vocea care

mi-a spus cã am cea mai frumoasã inimã

voi reȋncepe sã te iubesc mi-am jurat

ştiam cã ȋntunericul din jurul nostru e o chestiune de percepţie

şi cã dureazã clipe pânã la sosirea unei dimineţi ȋntârziate

ȋnsã în noaptea de deasupra noastrã plinã cu ochi

ne vom cãuta fiecare morţile ascunse ȋn cearşafuri

plutind ca doi ȋndrãgostiţi pe insulã

aceastã iubire o voi purta cu mine ȋn porturi

 un copil pe nisip jucându-se stau braţele mele

când ȋţi caut prin mierea somnului atingerea

ca şi cum de asta depinde tot ce-mi rãmâne aici

şi dincolo

e noaptea adevãratei noastre naşteri

sã mergem sã privim corãbiile

printre porţile cerului şi bãtãile din aripi

 

leave your hate in the comments

 

te vei opri vreodatã din scris

nu atâta timp cât orbii cautã lumina

cât ȋncã vreau sã mã vãd din afarã

şi povestea vieţii mele nu mã plictiseşte

cât pot colora fericire tristeţi şi iluzii

pãşesc spre  mine ȋnsumi fãrã vreun efort

ştiu cã poezia e un ţinut cu arbori albaştri

succesiunea anotimpurilor

zidirea lumii şi prãbuşirea ei