zidurile sunt tot mai grele sângele-i o mare fără scrâșnet deasupra
iar cuvântul mi-a devenit un oraș cu străzi înguste
poeții în sfârșit limpezi mă salută din tramvaie
știu că rugăciunea mi-e de prisos și nu înlocuiește atingeri
când între ziduri întunericul va trăi mai mult dezbrăcat
nu am văzut niciodată cum lanțul se rupe se zguduie un munte
se întâmplă ca uneori să nu pot spune nimic să adorm
să nu am nevoie de nimeni atunci devin eu
de la o secundă la alta strivit de o cruce cu brațe schiolodite
de parcă n-aș fi aici de o veșnicie și nu aș ști că
în locul iubirii va crește o mlaștină
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu