stirpe

să te iubesc cum cerul își așteaptă norii
să se prindă în horă
străini prin lume în visul viu fără sorți de trezire
întindere confuză dintre anotimpuri
cu sete priveam spre orizonturi întoarse
spuneai că acolo se nasc ușor poeme
fără cuvinte doar din îmbrățișarea soarelui
cu umbre
să te iubesc cum lupii își așteaptă prada
și iernile întâile ninsori

dacă nu m-aș uita
în oglinda vremii
secundele ar trece
cu pași eleganți
din ființă în neființă
n-ar ucide
nici păsări
nici flori

aici trăiesc certitudini
și între timp
în loc de inimă îmi crește
un oraș
unde
singurătatea miroase a moarte
ca un sicriu în așteptarea împământenirii

photo : ''Motherhood'' by Prince K

înaintea suferinței și după iubire

întrebările albe
vindecă
uitări
ca o pilulă
pe care ți-o administrezi
de fiecare data când ratezi
câte o bătaie a inimii
într-o singurătate vegheată
spuneai că iubirea
îți este cea mai vie amintire
delir
cu o mantră a cerului
dai chip cuvintelor
fără umbre
fără priviri
numai că pentru mine
drumul obosit de pași
de certidudinile mele
nu-mi mai recită
din poeții
odată strânși la piept
nu-mi mai dezgolesc
mormântul
nu e nevoie de gesturi
sau vreo lacrimă
deși se înnoptează repetat
în propria ne-luptă

requiem pentru lacrimi de păpuși

 în temniță totul ca-nainte
 captivitate amorțită 
 uneori gemete surde
 ale unor jucării abandonate
 parcă zămislite sub zodia beznei
 raze fâlfâinde leșină peste gratii
 arătări prin ceață
 semn că nu mai știu
 ale cui sunt chinurile 
 ori din ce pântec cândva 
 s-au născut 
 
 dulcea oră de amăgiri acum începe 
 când un șarpe domesticit mai smulge 
 un măr sau întreabă 
 cine a fost prezent 
 la înmormântarea celor 
 din urmă priviri 
 ele stau împietrite 
 cu ochii neclintiți 
 din când în când atinse
 de banalitatea unei lumi 
 pe care încet o părăsesc 
 
 pentru noi ceilalți 
 spectacolul a luat sfârșit 
 gurile ni se vor umple
 cu un cântec de pace 
 nimeni 
 nimeni nu știe
 cine va sta de strajă 
 umbrelor 

devenire

sunt oximoron plauzibil
oarecum explicabil
și fără cuvintele din mine
aș fi doar o groapă comună
în care morții au uitat
de dumnezeu 

 modelat

din întâiul suspin
întâia îmbrățișare
a mamei
primul plâns
de copil

inima devine rugăciune
nu mai este nimic
neobișnuit
nici în ceruri
nici pe pământ

clipa
răsună dureros
când se pierde
în neant
neîntoarcere
timp absurd

rămân aici unde mă aflu
în cetatea asta sărăcăcioasă
cu întunericul meu și
puține scântei de lumină
parcă năruit
parcă binecuvântat

senin

ca să îmbrățișezi lumina
trebuie mai întâi
să te strecori
prin coridoare întunecate
să pipăi diminețile
cu ochii încă adormiți
să-ți fi petrecut nopțile
în leagănul copilăriei
unde sufletul străbunilor
mângâie cerurile

să descoperi
comori nesecate
leacuri neștiute
sărutul mamei
ca un soare sădit
în mijlocul zăpezii
să nu ai curajul
de a te mai trezi
castele de nisip
să-ți fie călăuze

senin
e zborul fluturilor
și aurul din aripi
privirea încărcată
de comori
de aici nu vrei
a te mai întoarce
în tine se înmulțește
liniștea sacră
a unei abandonări