antiparadis

moartea pândeşte peste tot nu ai habar unde stă ascunsă
uneori în cerul gurii sau plămâni alteori coboară fior pe şira spinării
odată ce-i promiţi roşeaţa buzelor cu preţul iubirii în care începi să nu mai crezi
te citeşte carte prăfuită zbori şi nu-ţi foloseşte la nimic
se numeşte viaţă spun păsările când păzesc grădina vie
cânta-mi îngere un recviem pentru gropi comune în care viii
dorm îngropaţi în genunchi du-mă spre firele de iarbă acum
ni se simt morţii cu adevărat binecuvântaţi fă din lume
furie flamandă să nu-mi mai văd sufletul cum pâlpâie
în dreptul stâncilor acest antiparadis flash dintr-o memorie pastelată
tu rămâi până când ultima cruce se dezbracă de carne şi iar devine lut
m-aş fi bucurat dacă inimile noastre ar fi avut mai mult de lucru
poetul îi scrise cu lacrimi dar nu-mi permit a mai spune cuvinte inutile

 foto de CrimsonnOnyxx

dincolo unde întunericul mătură lumina și trenurile ajung mereu la timp

am zărit-o prin întunericul înșelător cum încerca un dans fără muzică și ritm
desprins parcă dintr-un vechi ritual cuvintele îi ieșeau scrâșnite dintre buze
i se mișcau brațele mecanic ca și cum străină de cer aripile i se făceau plumb
liniștea asta trebuie spartă mi-am zis apoi clipa se rostogoli bulgăre cenușiu
copac doborât de trăsnet în cea mai înaltă notă a statorniciei eu eram străin
străin să-i înțeleg enigma în adâncimea căreia pe atunci mă scăldăm nu
nu cunosc nici innotul nici supraviețuirea de accea alerg între undeva și nicăieri
se frâng în mine clipe culeg în pumni clocotul lumii cu pașii eleganți cum o dantelă
nu știu dacă mă chemi în viață sau moarte știu că nu ai vrea să întârzii în acel castel
unde ferestrele deschise îngână poezie am împărțit cândva o lume sărutul pe gură
știi poezia e întuneric ferit de apă și foc în care copiii mai caută zeități pierdute
uneori o povară ca un război din care nimeni nu va ieși fără pielea spintecată
nu zâmbi în timpul vânătorii nu au fost rănite inimi doar că sub acoperișul alabstru
temeliile se rup ca o carne supurândă și încep să cadă

blood and cocaine on the bible

       
 știu trăiesc cu stângăcie mă întreb dacă vreodată am rugat universul să nu mă nască
 asta nu-mi pot aminti nici prima dată când am auzit rostit simțit cuvântul iubire
 ca un fel de a pune stâlpi cerului ordine în lume să desprind secundele din nucleu 
 uneori de cealaltă parte a paradisului plouă în timp ce iadul revarsă mângâieri 
 nu-i așa cea mai puternică trăire nu poate fi cuprinsă-n zboruri poate doar picurată 
 în versuri împletită cu siguranța ca niciodată nu va cădea în umbre 

îmi ești dumnezeu închiriat

tu îmi așezi șoaptele pe frunte cum un sărut de adio
din nou din atâtea chipui vii dimineață târzie
umpli ochii cu simțire au rămas de cu seară rugăciuni nespuse
mântuiri prăbușite acum se aștern sfârșiturile peste noi
privesc fereastra umbra ta se strecoară prin lumină îți spuneam
că îmi ești dumnezeu închiriat că îmi pot uneori lasă trupul
fără suflet să plec tren din gară și totuși să nu scurtez depărtările
cu preț de o inimă îți scriu eu poet tu frunză cobori înger în palmele
cu miros rânced de moarte nu lăsa iubirea să curgă nisip dintr-o parte
a clepsidrei în cealaltă știi azi pentru întâia oară ți-am privit pașii
fără să mai plâng