desprins parcă dintr-un vechi ritual cuvintele îi ieșeau scrâșnite dintre buze
i se mișcau brațele mecanic ca și cum străină de cer aripile i se făceau plumb
liniștea asta trebuie spartă mi-am zis apoi clipa se rostogoli bulgăre cenușiu
copac doborât de trăsnet în cea mai înaltă notă a statorniciei eu eram străin
străin să-i înțeleg enigma în adâncimea căreia pe atunci mă scăldăm nu
nu cunosc nici innotul nici supraviețuirea de accea alerg între undeva și nicăieri
se frâng în mine clipe culeg în pumni clocotul lumii cu pașii eleganți cum o dantelă
nu știu dacă mă chemi în viață sau moarte știu că nu ai vrea să întârzii în acel castel
unde ferestrele deschise îngână poezie am împărțit cândva o lume sărutul pe gură
știi poezia e întuneric ferit de apă și foc în care copiii mai caută zeități pierdute
uneori o povară ca un război din care nimeni nu va ieși fără pielea spintecată
nu zâmbi în timpul vânătorii nu au fost rănite inimi doar că sub acoperișul alabstru
temeliile se rup ca o carne supurândă și încep să cadă
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu