jură-mi că ai să ucizi -Grimoar intro poem

 
 în mine se scurg viețile altora și mă imploră să tac
 să nu le dezvălui secrete dar în guri flămânde cuvintele
 clocotesc ca o spovedanie murdară 

vis cu fulgi însângerați

diminețile de crăciun au fost an de an la fel 
 metamorfoza durerii îmi dă iluzia unei crime perfecte
 cum cuțitele desenează aurore în carne 
 și oh cât de frumos e întunericul pătat cu sânge
 când în mine pe mine mă ucid repetat 
 curățat de cuvinte neșlefuit necuprins 
 preschimbat în nerostire 
 
 schițez visul cu teatrul de păpuși
 tăcerea se citește în vitralii de fum
 să-mi desfac inima în culori interzise
 să o arunc pe umeri să-mi implore iertarea
 creatorii de iubire în al lor nesomn 
 ating strălucirea perlei dar pierd adevărata 
 lumină din piele 
 
 uneori adun lacrimi pierdute din albastrul clipei
 în pragul nebuniei timp se duce și timp vine
 un zbor în zig-zag a păsărilor oarbe 
 
 

distorted heaven

 
 cu noi poeții are dumnezeu alte planuri
 un spectacol de culori țesut în cântecul lumii
 undeva în afara timpuli în afară iubirii
 care atunci când vine târziu ne dăm seama cum și ce este
 așa a fost să fie peste golul memoriei o călătorie în pustiu
 trezind zorii în care îngeri smulg parfum și strălucire 
 
 uite inimile nu se lasă cuprinse când întinzi brațele 
 e un cer deschis condimentat cu tăciuni
 pășești încet să nu îi strivești poezia 
 aidoma ființei tale de atunci 
 de la haos la pumnul de lumină
 de la plămădire la visul eșuat 
 
 viața-i felul universului de a spune
 trezește-te când tolănit în apusuri cenușii
 lutul s-a cernut cu mâinile goale
 

 
  photo by gyaban - deviantart.com
  all rights reserved

Străzile din Pyongyang (평양의 거리 )

  
 
 flori de brumă în dimineți cu moarte timpurie
 prin vene curge frig și timp amar trupuri icoane
 cu patimi nemărturisite orașe ninse în brațe dorm 
 strămoșii uneori deschid o pleoapă treziți de murmurul junglei
 de balaurii ispitei cuvinte ce ating nerostirea înainte de flăcări
 spre vise e greu să te mai îndrepți când eternitatea îmbătrânește
 iubirea-i furtună într-un sat de paie care se oferă focului în tăcere
 în aer fragil parfum de fecioare dând iluzia unuei armonii sălbatice
 vrajă strecurată în afara lumii cu soarele șoptind între albastru și gri
 nu mai plângi sub cupola de îngeri deșirată nimeni nu vede cum pe
 mâinile în pierzanie cresc rugăciuni în trecerea la viață mai bogați 
 iluzii așternute pe tâmple destin îmbălsămat și păsări zburând în alte păsări
 ochii orbi înoată încep să creadă că aici e adevărul deasupra-i prăpastie
 fără umbră fără curaj să întrebe cine a furat cheia de la porți 

Tacent Semitae

 
  Visezi o lume pregătită pentru apocalipsă, cu oameni încolonați la ghilotină. Prin somn ploaia îți atinge creștetul. Cineva mă iubește ,fără suflare ,fără dorințe, dar nu privesc înapoi. Unde-i dreptul meu la liniște, iluzia că mâine toți te vor întreba dacă ți-ai ucis regretele.Lumea s-a deschis într-o dimineață fără tovarăși de joacă. În lumina palidă trăia altul , cu mâini noi, vechiul n-ar fi plecat ,ar mai fi rătăcit deasupra prăpastiei ,cu sufletul mic .Și moartea se lasă pe umeri , ne prefacem în scântei neterminate . Să jucăm sau să trecem lângă fereastră.Voi ați putea avea sentimente adevărate, nu lacrimi de clovni .Privești frumuseți mutilate în panglica nopții. Ei nu vor înțelege cât de uluitor poate fi uneori întunericul într-o suflare de extaz.Arde absența , să vezi de mai rămâne vie esența lumii plutitoare .  Dacă voi fi aruncat la marginea pământului, ai să mă salvezi? Sau vei păși cu nepăsare, cu călcâiele de abia atingând solul, un dans în pragul nebuniei , acuzându-mă că în sfârșit sunt capabil de sentimente? Cât drum vom străbate până găsim seninătatea, oglindă pierdută ce odată ne aprindea cerul? Tu, ale cărei cuvinte străbat carnea ,cuvinte mai grele ca propriul trup , vii la ora în care nu mai cântă păsări ,mesaj de iubire cu verbe la prezent.
 
 

Sepelitur Alleluia

Să asculți asta pentru ultima dată, aruncându-te de pe cel mai înalt pod, acoperiș, munte, înalt să fie și să cazi lin, să îi auzi complet acordurile, disperarea, rostogolirea în vid. Să fii un Dumnezeu putrezit care nu mai are mâini să se roage, gură să strige și dorințe. Ai vrea să blestemi, ai vrea să rămână în tine măcar stelele ne(prăbușite). Poate că moartea nu s-a trezit. Stă rezemată mai către malul cu flăcări, știe că sufletul are nevoie de brațe. A fost întuneric când te-ai trezit, în cântarea cocoșilor. Sunt amintiri care se duc și amintiri care stau. Pene și plumb. Palmelor întinse nu le dai bani, le dai alte palme și lacrimi, să-ți poarte ele dezamăgirile, să-ți umple trupul. De atâta singurătate unghiile au început să deseneze prin carne. Buzele sărută răni. Ard cuvintele .În umbră numai îngerii nu se sting. Trăim puțin, apoi alunecăm cu pași triști în povară.O viață cu degetele reci precum iernile copilăriei. Fulgere ți se rotesc în ochi, aidoma bețiilor. Fericirea e mereu în inimile altora, în dăruire, în alergări, extensie a iubirii peste timp, în cei care nu pot pleca dincolo fără o fărâmă din noi. E în cuțitul ce odată a spintecat și oase și duh. Soarele spart sub coastele reci, în care odată ne jucăm de-a săniușul. Ningea în iarna aia cum n-a mai nins, iar noi așteptam numărătoarea inversă. Am mai fi rămas, să luăm nopțile în derâdere, să învârtim iar luna pe degete. Poate s-ar fi minunat să ne vadă sicriele goale, dar icoanele nu rămân nepăzite. Noi, noi ne conjugam la prezent, nu existau oglinzi, ceruri sparte sau pământ nerodit. Un murmur în căutarea ecoului îmi despică pieptul. Uite, cum trec pe lângă noi clipe! Vii și moarte. Ți-ai zvârlit privirea în larg, iar fluturii zburau din sfânta țărână.