Sepelitur Alleluia

Să asculți asta pentru ultima dată, aruncându-te de pe cel mai înalt pod, acoperiș, munte, înalt să fie și să cazi lin, să îi auzi complet acordurile, disperarea, rostogolirea în vid. Să fii un Dumnezeu putrezit care nu mai are mâini să se roage, gură să strige și dorințe. Ai vrea să blestemi, ai vrea să rămână în tine măcar stelele ne(prăbușite). Poate că moartea nu s-a trezit. Stă rezemată mai către malul cu flăcări, știe că sufletul are nevoie de brațe. A fost întuneric când te-ai trezit, în cântarea cocoșilor. Sunt amintiri care se duc și amintiri care stau. Pene și plumb. Palmelor întinse nu le dai bani, le dai alte palme și lacrimi, să-ți poarte ele dezamăgirile, să-ți umple trupul. De atâta singurătate unghiile au început să deseneze prin carne. Buzele sărută răni. Ard cuvintele .În umbră numai îngerii nu se sting. Trăim puțin, apoi alunecăm cu pași triști în povară.O viață cu degetele reci precum iernile copilăriei. Fulgere ți se rotesc în ochi, aidoma bețiilor. Fericirea e mereu în inimile altora, în dăruire, în alergări, extensie a iubirii peste timp, în cei care nu pot pleca dincolo fără o fărâmă din noi. E în cuțitul ce odată a spintecat și oase și duh. Soarele spart sub coastele reci, în care odată ne jucăm de-a săniușul. Ningea în iarna aia cum n-a mai nins, iar noi așteptam numărătoarea inversă. Am mai fi rămas, să luăm nopțile în derâdere, să învârtim iar luna pe degete. Poate s-ar fi minunat să ne vadă sicriele goale, dar icoanele nu rămân nepăzite. Noi, noi ne conjugam la prezent, nu existau oglinzi, ceruri sparte sau pământ nerodit. Un murmur în căutarea ecoului îmi despică pieptul. Uite, cum trec pe lângă noi clipe! Vii și moarte. Ți-ai zvârlit privirea în larg, iar fluturii zburau din sfânta țărână.