Visezi o lume pregătită pentru apocalipsă, cu oameni încolonați la ghilotină. Prin somn ploaia îți atinge creștetul. Cineva mă iubește ,fără suflare ,fără dorințe, dar nu privesc înapoi. Unde-i dreptul meu la liniște, iluzia că mâine toți te vor întreba dacă ți-ai ucis regretele.Lumea s-a deschis într-o dimineață fără tovarăși de joacă. În lumina palidă trăia altul , cu mâini noi, vechiul n-ar fi plecat ,ar mai fi rătăcit deasupra prăpastiei ,cu sufletul mic .Și moartea se lasă pe umeri , ne prefacem în scântei neterminate . Să jucăm sau să trecem lângă fereastră.Voi ați putea avea sentimente adevărate, nu lacrimi de clovni .Privești frumuseți mutilate în panglica nopții. Ei nu vor înțelege cât de uluitor poate fi uneori întunericul într-o suflare de extaz.Arde absența , să vezi de mai rămâne vie esența lumii plutitoare . Dacă voi fi aruncat la marginea pământului, ai să mă salvezi? Sau vei păși cu nepăsare, cu călcâiele de abia atingând solul, un dans în pragul nebuniei , acuzându-mă că în sfârșit sunt capabil de sentimente? Cât drum vom străbate până găsim seninătatea, oglindă pierdută ce odată ne aprindea cerul? Tu, ale cărei cuvinte străbat carnea ,cuvinte mai grele ca propriul trup , vii la ora în care nu mai cântă păsări ,mesaj de iubire cu verbe la prezent.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu