amputare

 
 numai întunericul se oferă în tăcere
 toarnă otravă peste o viață așa și așa
 o mână o caută pe cealaltă 
 într-un talmeș balmeș al corpului
 poți să faci semnul crucii și cu una singură
 așa ar spune creștinii ori să rupi pagină cu pagină
 cartea sfântă până dai de cele zece porunci 
 să ajungi la concluzia că pe toate le-ai încălcat
 în gura acelor cuvinte neterminate să arunci cu 
 pietre până ai să le vezi glasul să le simți sângele
 ieși din tine ridică-te umblă nu adormi până nu-ți
 îmbrățișezi toate păcatele spuneai că așa ne e scris 
 să nu ni se întâmple minuni dar acum doar îmi șoptești
 în locul unui cântec de leagăn seara când mai ștergi 
 din praful așezat peste inimi 
 
 

Foto by Saccstry-deviantart.com

dumnezeu cu ochi închiși

l-am cunoscut după puterile mele 
 ca pe aproapele meu l-am numit atunci un chiriaș al cerului
 care sătul de singurătate și-un cald întuneric a plouat cu oameni
 nu m-a lăsat să îl văd să-l miros să-l ating era încă o poezie nescrisă
 știu că mi-a gustat odată rănile nu i s-au părut dulci doar adânci și putrede
 poate lipsite de importanță n-am mai crezut în hăul promisiunilor sale
 de mine nu mai aveam nevoie să mor noapte de noapte până mă arde lumina
 l-am chemat cu furie să-i spun ce-mi trece prin cap că sunt încă viu că beau și mănânc
 dintr-o viață amețită peste care a nins în plină vară nu știu nu aude nu vrea să-mi atingă oasele
 să plângem amândoi puțin câte puțin să rupem perdeaua dintre noi lovește-mă ca un părinte
 până când nici răsuflarea nu mai vreau să mi-o aud cum curge l-am așteptat să mă așeze o zi
 în locul lui să măsor trupuri și suflete cu talpa piciorului să mă plimb prin mine cu barca 
 e atât de mare golul dintre iubire și restul lumii cu toate strigătele aruncate în el 
 
 
  

păsări fără cuib

 
  au trecut mulți ani 
  de când  servesc viața în castroane mici 
  uneori la pachet cu vreun zâmbet fals și lumină
  pentru liniștea mormintelor
  nu cunosc decât fericirea aia simplă
  un du-te vino între sudoarea frunții
  și pâinea-n care văd chipul mamei
  după forma și asemănarea cerului
  învelit în giulgiu de soare
  măcar de m-aș putea întoarce
  pentru a ridica brațele 
  dar visul se sfărâmă 
  odată cu țărâna ori crucile
  despre care nu se scriu povești
  am început atunci a umbla de unul singur
  strivind sub călcâie când aripi când noroi
  degeaba dai la o parte norii
  îți scriu iar versul mă arde 
  ca un bici neterminat al timpului 
  mă iartă că n-am învățat să zbor 
  dinspre înalt spre adâncuri înviind 
     
  
  

I wasn't made for this world-and you, stop acting like a savior!

visam la iubire ca o spirală între mâine și noi
când dimineața mângâierea frunții devenea gest epopeic
știu să modelez cruci după dorință fiecăruia de a muri
a mea va fi trup fără cuvânt pământ înălțat un somn adânc
ce îmi bate la ușă se scurge pe umeri aprinde în mine la mijloc
un foc și apele nu mai vorbesc cu cerurile nici bun rămas sufletul
nu apucă să-și ia dar cine mai arde din dor de adevăr cine nu a cunoscut
sfâşierea cărnii se vorbea despre o poveste gata să se întâmple în timp ce
mâinile închideau iar și iar vreun dumnezeu rătăcit prin furtună când totul
părea o victorie asigurată dar acum nu se mai face zi doar absența unei scântei
mă îmbătrânește de atâta singurătate îmi rod unghiile în special inima peste care
se prăbușește un fel de viață pe care am s-o uit ușor așa am fost pedepsit