visam la iubire ca o spirală între mâine și noi
când dimineața mângâierea frunții devenea gest epopeic
știu să modelez cruci după dorință fiecăruia de a muri
a mea va fi trup fără cuvânt pământ înălțat un somn adânc
ce îmi bate la ușă se scurge pe umeri aprinde în mine la mijloc
un foc și apele nu mai vorbesc cu cerurile nici bun rămas sufletul
nu apucă să-și ia dar cine mai arde din dor de adevăr cine nu a cunoscut
sfâşierea cărnii se vorbea despre o poveste gata să se întâmple în timp ce
mâinile închideau iar și iar vreun dumnezeu rătăcit prin furtună când totul
părea o victorie asigurată dar acum nu se mai face zi doar absența unei scântei
mă îmbătrânește de atâta singurătate îmi rod unghiile în special inima peste care
se prăbușește un fel de viață pe care am s-o uit ușor așa am fost pedepsit
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu