ca pe aproapele meu l-am numit atunci un chiriaș al cerului
care sătul de singurătate și-un cald întuneric a plouat cu oameni
nu m-a lăsat să îl văd să-l miros să-l ating era încă o poezie nescrisă
știu că mi-a gustat odată rănile nu i s-au părut dulci doar adânci și putrede
poate lipsite de importanță n-am mai crezut în hăul promisiunilor sale
de mine nu mai aveam nevoie să mor noapte de noapte până mă arde lumina
l-am chemat cu furie să-i spun ce-mi trece prin cap că sunt încă viu că beau și mănânc
dintr-o viață amețită peste care a nins în plină vară nu știu nu aude nu vrea să-mi atingă oasele
să plângem amândoi puțin câte puțin să rupem perdeaua dintre noi lovește-mă ca un părinte
până când nici răsuflarea nu mai vreau să mi-o aud cum curge l-am așteptat să mă așeze o zi
în locul lui să măsor trupuri și suflete cu talpa piciorului să mă plimb prin mine cu barca
e atât de mare golul dintre iubire și restul lumii cu toate strigătele aruncate în el
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu