au trecut mulți ani
de când servesc viața în castroane mici
uneori la pachet cu vreun zâmbet fals și lumină
pentru liniștea mormintelor
nu cunosc decât fericirea aia simplă
un du-te vino între sudoarea frunții
și pâinea-n care văd chipul mamei
după forma și asemănarea cerului
învelit în giulgiu de soare
măcar de m-aș putea întoarce
pentru a ridica brațele
dar visul se sfărâmă
odată cu țărâna ori crucile
despre care nu se scriu povești
am început atunci a umbla de unul singur
strivind sub călcâie când aripi când noroi
degeaba dai la o parte norii
îți scriu iar versul mă arde
ca un bici neterminat al timpului
mă iartă că n-am învățat să zbor
dinspre înalt spre adâncuri înviind
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu