acest dumnezeu,inventat de oameni,nu există

 
 spre adevărata mântuire e greu se te îndrepți și odată găsită nu se stinge ca un munte de oase
 în mormânt nici nu o poți dărui suspinelor singurătății tale să nu cauți rădăcina acelor cuvinte în gurile flămânde ale așa zisor slujitori ba mai bine ascultă cărările inimii ale iubirii nu fi neînțelept 
 muști din soare dar nu guști lumina încep să te cunosc ești închis într-un labirint de lacrimi și păsări
 prea surd să le auzi glasul prea fricos să deschizi ferestre știi că nimicirea se respiră la plural nu ți-ai răspuns la multe întrebări dar dacă ți-ai deschide aripile și ai zbura până dincolo de bariere dar nu știi decât să umbli în dependența de amintiri de care nu vrei să te despărți chipuri de pe această lume și cealaltă două umbre întinse pe o piatră joc de-a baba oarbă un război cu săbii rănite un rai întors pe dos sau iadul fără demoni să nu uiți că  în pieptul învinșilor încă bat inimi calde 

și stâncile au nevoie de brațe

                                   
 cine a spus că speranțele nu mor niciodată nu a vizitat un azil de bătrâni
 acolo gâtuite de abia respiră pâlpâie ca aurul prăfuit al unor icoane 
 deschid o carte ușa vieții în urma lor trupuri nesmălțuite ușor schiloade 
 își adună cu trudă aminitirile din cenușa lacoma a timpului de li s-ar ridica la cer
 mâinile după dorința de a muri singura carne rămasă nemuscata 
 ar plânge cu decență dar n-au să caute iar lacrimi într-un cheag de iluzii al sâmburelui din mâine
 când nu mai pot smulge din lanțuri singurătatea un colț de stradă unde cândva așteptau cu fruntea 
 în palme mirosul de pâine caldă nu pot privi fără de jale fotografia răstignită pe noptieră 
 nu se mai roagă ca altădată să rămână pietrele stânci numai să adoarmă netreziți din vis din neputință să zboare liberi precum liliecii și-n ochii zdrobiți să li se stingă și întâiul pas și cel de pe urmă  aripile de piatră pot zbura se pot prăbuși biserici cu îngeri nepricepuți 

 

pantocrator

 n-aș putea să mă sinucid niciodată dimineața 
 diminețile sunt plictisitoare și mereu le evit
 printr-un somn până la prânz ciudat este că deja
 mă visez într-o lume de apoi cu aripi plumbuite
 atârnate în rame apoi scufundarea în toate cuvintele
 ce astăzi își vor închide în mine ultimul ecou 
 voi aștepta noaptea atunci mă dor toate paginile nescrise
 din toate cărțile când știu că în întunericul meu nu mai picură lumina
 înălțări și prăbușire tu paradisul din care un dumnezeu lacom fură destine
 apoi răbufnește știind că totul trebuie să se mai întâmple odată 
 facerea lumii pootopul să-și ucidă încă o dată sânge din sângele său 
 pentru omenire mă simt într-un interior străin uite mâinile acestea care îți scriu
 nu-mi mai aparțin iar demonii mă cheamă la o infernală horă
 nu nu mai am nici măcar o inimă să strige cu mine în mormânt 
 să țâșnească din zăpezi ca o sabiei diminețile de la început când mă adăposteam de iubire

 

binecuvântatul meu infern

cum să încep scriu prost dar dacă nu aș scrie în mine s-ar zbate o apocalipsă
 nu sunt decât o ficțiune ca tatăl pe care-l ucidem rugăciunile sau înălțarea la cer 
 celălalt eu doarme visează poeme reduse la un delir sau își trăiește cu seninătate 
 crizele de nebunie am căutat locul meu în lume dar chipuri neștiute îmi purtau crucile
 în ochi nu e cazul să mă dezamăgesc îmi spuneam și ceream vieții să nu plece din 
 trupul meu să nu-mi închidă cartea rămân o vocală de abia respirată întoarsă la punctul
 de plecare dimineață așezată pe umerii mei un aer încropit cu miros de țărmuri calde