cine a spus că speranțele nu mor niciodată nu a vizitat un azil de bătrâni
acolo gâtuite de abia respiră pâlpâie ca aurul prăfuit al unor icoane
deschid o carte ușa vieții în urma lor trupuri nesmălțuite ușor schiloade
își adună cu trudă aminitirile din cenușa lacoma a timpului de li s-ar ridica la cer
mâinile după dorința de a muri singura carne rămasă nemuscata
ar plânge cu decență dar n-au să caute iar lacrimi într-un cheag de iluzii al sâmburelui din mâine
când nu mai pot smulge din lanțuri singurătatea un colț de stradă unde cândva așteptau cu fruntea
în palme mirosul de pâine caldă nu pot privi fără de jale fotografia răstignită pe noptieră
nu se mai roagă ca altădată să rămână pietrele stânci numai să adoarmă netreziți din vis din neputință să zboare liberi precum liliecii și-n ochii zdrobiți să li se stingă și întâiul pas și cel de pe urmă aripile de piatră pot zbura se pot prăbuși biserici cu îngeri nepricepuți
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu