diminețile sunt plictisitoare și mereu le evit
printr-un somn până la prânz ciudat este că deja
mă visez într-o lume de apoi cu aripi plumbuite
atârnate în rame apoi scufundarea în toate cuvintele
ce astăzi își vor închide în mine ultimul ecou
voi aștepta noaptea atunci mă dor toate paginile nescrise
din toate cărțile când știu că în întunericul meu nu mai picură lumina
înălțări și prăbușire tu paradisul din care un dumnezeu lacom fură destine
apoi răbufnește știind că totul trebuie să se mai întâmple odată
facerea lumii pootopul să-și ucidă încă o dată sânge din sângele său
pentru omenire mă simt într-un interior străin uite mâinile acestea care îți scriu
nu-mi mai aparțin iar demonii mă cheamă la o infernală horă
nu nu mai am nici măcar o inimă să strige cu mine în mormânt
să țâșnească din zăpezi ca o sabiei diminețile de la început când mă adăposteam de iubire
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu