scrum

te visez uneori mamă
pe când fumul lăptos al nopții
se scurge printre case printre
muritori apoi se prăbușește
sub tălpile pietrelor

ai mereu chip ascuns

poate ca să nu-ți văd
ochii plânși ori gura
ce odată-mi cânta cântecul
prelungit în mine până la refuz

te îmbrățișez strâns
de teamă să nu mă pierd
în fâșia de necunoscut
nu cobor încă în moarte
somnul îmi este o trapă deschisă

locuiesc îmi spui
în orașul cu porți de aur
pe care muritorii nu-l pot birui
toată această frumusețe orbitoare
mi s-a părut atunci fadă și inutilă

ingrerii fugeau cu crucea înălțării
tatuată pe piept
dumnezeu e acum doar
un meridian străin
pe o planetă a deznadejdei

privirea ta ca un tablou cu îngeri

nu ești o păcătoasă ai doar idei preconcepute
cum că iubirea luminează sufletul și fiecare
privire trebuie să rimeze cu inocența îți
spun că adevăratele atingeri nu sunt ale cerului
și carnea încununează un suflet știi cum e să
te rostogolești prin propria piele fără a-ți gusta
sângele ca și cum te-ai feri de ucigași
apoi în fiecare apus te regăsești împovărată
e prea târziu să-mi adun mierea buzelor
ele îți sorb acum ochii ca pe un tablou cu îngeri
încercând să-și găsească echilibru oglindă sosie

schimbarea la față

doamne mereu mi-ai dat semn
despre neputința chemărilor
smerit am căutat atunci mâna
care să mângâie obrazul răvășit
chiar în furtuni am cărat stânca
am dus mai departe verbul dătător
de lumini poarta rămânea închisă

despre iubire nu s-au spus toate
nu s-a scris destul poeții încă se
scaldă în cenușa tuturor inimilor
odată smulse odată înălțate
ce însoțesc un trup fragil încă din fașă
înainte că răzvrătitele guri
să se îmbrace cu tăioasele cuvinte

doamne mi-e teamă de
ziua-n care nu-mi mai aparțin
nici cu chipul nici cu gândul
să nu alunec prin formele
fără dăruiri sau culoare
din sicriul încă neracit
strigătul să nu mai fie al meu

sunt sinucigașul la a cărui
prăbușire ai fost absent

plouă în grădina evei

această sfântă iubire ne sărută pielea
fiecare atingere suflu vorbă tatuaj
înfipt la rădăcina primelor îmbrățișări
mi-ai cerut să-mi cântăresc inima
cu tine în ea un univers fără tine aripă
de pasăre lovită în ultimul ei zbor
plouă prin grădina evei împing o stâncă
la ușa templului până și îngeri povestesc uneori
despre neputință tu nu-i mai asculți
te scufunzi în propria țărână
și-mi șoptești printre lacrimi
nu-ți fie teamă de moarte
e doar visul cu vârful muntelui
spulberat în furtuni
așa ne rugăm dintotdeauna

fotografie cu triumf (lui Renate Muller)

în pofida anotimpurilor întârziate
timpul și-a descompus cărările
trupul se clatină și-un orologiu
fuge cu secundele în mâini
sunt gânduri împinse într-o călimară
cunoști apropierea cuvintelor cum
zbuciumul spre lumină al unei păsări
rănite nu-și poate duce mesajul la
destinație dar aripile-i sunt scăldate
în coji de fericire în cântec neumblat 

știi că numai prin dragoste surâsul
devine univers triumf asupra morții
iar durerea nu-ți mai fotografiază
în taină ochiul înlăcrimat

chimie

istoria iubirii nu se studiază-n școli
e doar povestea noastră a tuturor
scrisă cu un amestec ciudat de lacrimi
săruturi și incertituni a cărei formulă
chimică nu a fost încă descifrată de
savanți alchimiști laboratoare știu
eu cine se ocupă cu descifratul sunt
prea ocupat a-ți cunoaște misterul bătăilor
în roșu din pământul incert și neromanțat 

iubirea ca și viața începe cu un salt în albastru
se descompun atomii fiori izbucnesc cum vântul
doboară un munte cum păsări țâșnesc spre pădurile
de nori am rătăcit sub aripile unor îngeri fără icoană
ne-am încrucișat priviri destine toate amăgirile
coloanele templului semeț creșteau din rădăcini
roditoare împreună devenim o planetă cu iluzii prelungite
numai sângele acum comun se poate revărsa
atât de drept ca o sabie


fotografie de Shamcy

open

m-am născut din colțul cuvintelor
în liniștea unor propoziții îmbrățișate
și totuși am fost odată vid o
infinitate de forme miracol-solitudine
la fiecare venire îmi scuturau ochii
să mă strădui a înțelege rostul
apoi plecările mi le credeau înălțări

prima dată am murit înaintea timpului
mă așteptau în pântecul deschis și nu mai soseam
tren întârziat nu găseam niciodată gara
cum e să ajungi târziu la propria execuție
iar călăii să-ți povestească cu lux de amănunte
despre fiecare bătaie a inimii care ți-a fost
estompată de umbrele aplecate peste vieți răgușite
pe mâini urmele sângelui
frigul iernii încă nesecat
în tot există o poveste povestea fiecărei
pietre a izvorului undeva în mine se
descompune iubirea ca o armură între respirații
buzele vestesc fuziunea cărnii cu lutul
când ating vreo poartă din cer
de la o vreme se așterne liniștea
toți demonii mi se închid în cetate
la lăsarea dimineții soarele își
regăsește uneori copiii raze îi
strânge la piept numai eu rătăcit
sub tâmplele monstrului ce stăruie-n pustiu
redeschid zările

floare de sânger

dimineți întârziate
pe covor urmele nopții
călcâiele încă fierbinți
neastâmpărul tâmplelor
și-un ochi în căutarea luminii
celălalt stă lipit de trupul tău
ca pruncul în pântecul scut
îmi adulmeci sărutul
izvorul zeilor
buzele floare de sânger
își infige
timpul secundele
în fiecare fior
apoi devenim petale