no land for love

prin morți colorate ascunzi țipat rostogolit
 și nu-ți mai este teamă de copacii bolnavi
 îi întrebi dacă le-a fost sete dacă îi poți strivi
 cu privirea într-o singură flacără 
 nu știi dacă viața e caldă sau doar ți-au amorțit degetele
 unde sunt clipele de gingășie înainte să pui virgule
 între anotimpuri 
 mai rămâi cu zbucium cu plânset și pași neobosiți 
 iubirea se făcu cât o așchie mi-a vânat inima 
 mă gândeam să-mi botez sângele cu nume străin
 la ce bun are să-l culeagă un șarpe din ultimul clocot
 fără să afli cât de curat ar fi fost sub genunchii tăi 
 în care odinioară îmi săpam sărutul

vitreg

am învățat că pot striga
fără a-mi ține capul în palme
că suma tuturor durerilor
este egală cu respirațiile demonilor
sângele mi-e vitreg și greu
uite ce au făcut din cântecul despre stele
pentru că e nefiresc să porți
cea mai prețioasă comoară
numai pentru tine

cu ce drept să mă împart
între azi și mâine
să-mi leg zilele
de stâlpul imfam
priviți acești ochi
și brațele unui înger vitreg
mi se zbat printre litere

sunt doar un piept
prin care zvâcnesc
toate sufletele lumii
când îl deschid
țâșnește poezie

iubire pentru mai târziu

are să-ți înșele simțurile dar
nu vei mai fi străin
într-o lume străină
iubirea vine dansând spuneai
cum frunzele sărută vântul
întâi se desprind de pe ramuri
se împletesc în covor convoi
fiecare toamnă cu miez de poezie
pe oriunde mergi o simți înfiptă în piele
o porți la piept o respiri în fiecare ninsoare
acest miez de lumină va încolți
în golul dintre inimi

acasă

să bați la atâtea porți cu minciuni colorate
 ca și cum într-o zi cineva să-ți răspundă
 intră fiul meu să te aștepte cu masa pusă
 o femeie al cărei glas nu ți-l amintești 
 și totuși să o îmbrățișezi ca pe o mamă 
 să descoperi în ochii ei blajini 
 strălucirea unei dimineți întârziate
 sau cerurile în care seninul era nesfârșit
 în tine să nu se mai înmulțească 
 nopțile fără de rămas bun 
 palmele ei cu un soare sădit te încălzesc
 aidoma puterilor divine 
 după toată strălucirea și mărirea lor
 

sunt oameni

te gândești undeori că
sunt oameni care
ți-au lăsat treceri fără urme
doar o adiere
ceea ce nu mi se pare
chiar de o gravitate excepțională
vecinul care s-a mutat în străinătate
cu soția cei doi fii și soacra
colegi de liceu facultate
oameni cu care nu mai împarți
amintiri comune
vaza din cermica nesmălțuită
care s-a spart ieri la amiază
lăcrimând câteva cioburi pe covor
ce se întâmplă cu iubirea
pe care nu a înțeles-o
nici ea când îți citea câte un poem
nu ai mai deschis albumul
fotografii mărunte fără mesaj
fără sens odată o comoară tandră
acum cetatea în care gem dureri încuiate

învață zborul

 
 chiar dacă și eu aștept
 deschiderea aripilor avântul
 întâi încep a silabisi poezie 
 alte pasări își cunosc drumul
 fără milă pornesc în război
 lumina le este pradă și hrană
 undeva departe vreo ceată de nori
 pas cu pas acolo se înmulțește 
 din spicele grâului și apa neîncepută
 un ecou de liniște sacră 
 
 învață zborul copile 
 altfel mereu îți vei târî pe cer
 privirea neconsolată 
 în zadar te vei smulge din vise 
 în căutarea unei noi minuni