cotard

cândva n-am să mai scriu celor ce m-au înșelat cu durere cățărată pe oase
mi-e greu să rup bucăți de carne de suflet să nu respir să mă despart de mine
am să trăiesc dar nu știu decât să privesc înapoi cătușele încă mă strigă
de undeva de dincolo cineva pipăie colțuri cu lumină deschide încet ușa
fără să facă zgomot și știe că odată a mai fost aici singur împreună cu
păcatul în deșert când a luat numele iubirii sunt clipe nepătrunse tinere
care cu greu se lasă întinse pe degete minunea de fiecare zi sculptând
banalitate care ne dă umbra poate fi frumoasă și moartea un autoportret
în nonculori

suicide machine

prin ciorchinii trupului meu tristețea țâșnește ca un sânge
din cele mai fragede cheaguri în mângâieri ghemuite îngerii
cer lumină doar scrâșnetul oaselor mai taie din otrava surprinsă
în nevinovăția trăirii un șarpe îmi mușcă din ochi amintește de
o vijelie la spitalul de orbi se face dimineață iluzie perfectă cu
inima grațiată din închisoarea pieptului meu nu-mi pot închide
tăcerile acolo unde dumnezeu de abia răsuflă poate el e singurul
ce n-a fost vreodată bolnav el singur zâmbește zilei de mâine
cu speranță cu durere pe durere călcând eu doar aștept ca cineva
cunoscut să mă strige în propria mea închipuire niciun umăr pe care
să mă sprijin nicio oglindă doar un vârtej

tetra amelia

  
 
 să mă ierți tată din nașterea mea nu s-au născut cuvinte
 nici lacrimi doar tăceri cu suflet nepereche și câteva șoapte
 până astăzi nedeslușite din mantia tristeții când mi-ai atins
 inima cu mâna precum o patimă surdă îți păream copil pedepsit
 cu mâinile pline de noroi am devenit o stâncă în vârful meu 
 umbra vântului ce odată mi-a fost păcat acum fericire 
 tată sunt rânced fără de putere încerc să mă conving dacă 
 cerul își poate ridica și el brațele mai sus decât alt cer 
 se face ziuă iar locul meu nu-i aici între aceste povești cu 
 piele descuamată nu cunosc mai mult decât acest labirint 
 al singurătăților mele și gustul amar al iertării 
 hai aruncă altă piatră o voi țese poem 
 viață inventată în mijlocul flăcărilor nu pot să ard 

vin sărbători și-n mine mor colinde

cui i-a trecut vreodată prin minte să îmi trimită îngeri e nebun
sunt prea plin cu demoni care se întâmplă ca un refren
și se lovesc de clipe nu-mi ating decât singurătatea palmelor și
fruntea în subsolul memoriei copilăria când mâncam pe ascuns caramele
amintirea mamei din ce în ce mai ștearsă o împrospătez cu fotografii prăfuite
răsuflarea iernii o muzică interioară o las să mă răvășească să mă cânte până adorm
atunci visele îmi traversează carnea iată-mi sângele cum curge în pietre
fără lumină culoare și putere se destramă în mine noaptea aceasta va naște prima zi
dintr-un pântec necunoscut nu mi-a fost vreodată leagăn viața sunt pregătit pentru război
este adevărat că fiecare cuvânt de acum îmi e dorință glasul ce supune timpul
un fir cu trup neînțeles între clipele de iubire și brațele tatălui un tremur de incertitudine
aici am murit dar mă voi trezi undeva de mână cu bunicii iar la capăt cu ochii larg deschiși ninge

poemul acesta mă viscolește ca amintirea acelei răpiri

această tristețe mi se arcuiește tandră ca o moarte
prefăcută în nisip necunoscut esență a lumii înălțată peste
umbrele existenței legat de ea nu cunoșteam nimic
am luat-o ca pe-o întâmplare din care mă ridic
o numesc taină scrisă cu litere mari
esența vieții care mă strivește
respir irepetabil nimicirea
în repetabila iluzie a lui mâine
din depărtare par fericit și viu

nerușinare

niciodată n-am învățat
să cresc mare
să îmi pot scrie numele
în cuvinte ghilotină
am rămas mic
carnea mea
înmulțită cu carne
și oasele cu os
nu mi-au fost scuze
ochii doar un punct de lumină
x la pătrat din ecuația morții