să mă ierți tată din nașterea mea nu s-au născut cuvinte
nici lacrimi doar tăceri cu suflet nepereche și câteva șoapte
până astăzi nedeslușite din mantia tristeții când mi-ai atins
inima cu mâna precum o patimă surdă îți păream copil pedepsit
cu mâinile pline de noroi am devenit o stâncă în vârful meu
umbra vântului ce odată mi-a fost păcat acum fericire
tată sunt rânced fără de putere încerc să mă conving dacă
cerul își poate ridica și el brațele mai sus decât alt cer
se face ziuă iar locul meu nu-i aici între aceste povești cu
piele descuamată nu cunosc mai mult decât acest labirint
al singurătăților mele și gustul amar al iertării
hai aruncă altă piatră o voi țese poem
viață inventată în mijlocul flăcărilor nu pot să ard
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu