mi-e greu să rup bucăți de carne de suflet să nu respir să mă despart de mine
am să trăiesc dar nu știu decât să privesc înapoi cătușele încă mă strigă
de undeva de dincolo cineva pipăie colțuri cu lumină deschide încet ușa
fără să facă zgomot și știe că odată a mai fost aici singur împreună cu
păcatul în deșert când a luat numele iubirii sunt clipe nepătrunse tinere
care cu greu se lasă întinse pe degete minunea de fiecare zi sculptând
banalitate care ne dă umbra poate fi frumoasă și moartea un autoportret
în nonculori
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu