din cele mai fragede cheaguri în mângâieri ghemuite îngerii
cer lumină doar scrâșnetul oaselor mai taie din otrava surprinsă
în nevinovăția trăirii un șarpe îmi mușcă din ochi amintește de
o vijelie la spitalul de orbi se face dimineață iluzie perfectă cu
inima grațiată din închisoarea pieptului meu nu-mi pot închide
tăcerile acolo unde dumnezeu de abia răsuflă poate el e singurul
ce n-a fost vreodată bolnav el singur zâmbește zilei de mâine
cu speranță cu durere pe durere călcând eu doar aștept ca cineva
cunoscut să mă strige în propria mea închipuire niciun umăr pe care
să mă sprijin nicio oglindă doar un vârtej
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu