poeții deschid cerul
țin sfere pe umeri
pictează bolți senine
cu nori pufoși
din mâini tremurânde
o singură cale urmează
un singur destin
mângâie soarele
ale lui palme
cu sclipiri comune
îi cad pe creștet
poezia se naște
din nevoia de a pansa
rănile trecutului
ecoul ei
fulgeră ruine
poet biet chirurg
al vorbelor banale
ce uneori taie
din carnea lor
pereții grei
memoria lumii
viața e o piatră
purtată lângă inimă
secundele de ceară
sfărâmă lacrimi
anii trec și ei ne dau uitării
înălțarea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu