nu mai răsare soare ci furtună
creierul deșert fără oaze
iubirea otravă neuronilor
nudă pe-o dună de nisip
prisoniera cuvintelor nespuse
din visele cu ziduri
fericirea nu poate fi impusă
vine din interior
pumn ce bate la ușa inimii
printre gratiile eter
obsesii comune
din serarul cu trăiri
privesc pasiv
dansul grotesc al neliniștii
într-o singurătate oarbă
lângă inimă lanț de lacrimi
viață însăși a uitat să trăiască
păsări însângerate
nu-și mai aud ecoul
iarăși ninge cu flori eviscerate
degete leneșe pipăie întunericul
ochii îmi devin grei tot mai grei
cadavrele îmi smulg acum
sicriele din piept
mâini muribunde caută lumina unui șevalet
pe care să picteze
trotuare acoperite cu lespezi
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu