scrisori de adio

  
 în orașul cu șapte cimitire
 se moare în fiecare zi 
 pe cărări sărăcăcioase 
 cu  mlaștini adânci
 genunchi obosiți se închină
 ah,ce nebunie 
 viața înserează un priveghi
 înmormântări pe întuneric
 secunde reduse la o poezie 
 litere cu limbi de foc
 rămân arătări de mai 
 aștept cel din urmă cântec
 și poate glasul cuiva
 să mă trezească
 să nu mă judecăți 
 nu-i ușor să-ți amintești 
 cum sună speranța
 aștept să fiu următorul 
 căruia un cer deschis 
 îi poruncește să-și adune oasele

bine ai venit singurătate

va veni vremea când ai să poți spune
am trăit când privirea va rămâne răstignită în aer
și nu mai știi ce să faci cu amintirea ei
de seara până dimineața în jurul odăii
se lasă un cutremur se înmulțește neliniștea
pereții încep să șoptească întunecat și des
se scurg în tine incertitudini ca o ploaie de vară
nu mai poți ascunde plânsul pe sub pleoape
o palidă umbră pe care nimeni n-o păzește
să te arunci să o prinzi lacom să fie a ta
ca o fostă iubită un colț de pâine sânul mamei
să potolească gura însetată brațe ce alte brațe
nu au mai cuprins iubirea ți-a devenit prăpastie
în ea strigătul morții se încolăcește precum un șarpe

 

 

nesfârșitul senin

să te agăți de viață
cum se
târăște o pisică
abandonată prin noapte
în băltoace de ploaie
tot mai întunecată
strălucește carnea
din visele cu foc
sădește soarele
un bulgăre nobil
printre umbre
se joacă mereu
de-a vântul
pe umeri desfrunziți
acolo descoper
leac de tristețe
și ochii tăi
cum îmi
sărută lumina

coridoare

 dintr-o dată mama a privit în gol
 îi tânjeau tâmplele după 
 un alt fel de lumină un răsărit întors 
 ca și cum păsările s-au prăbușit 
 de pe cer și-au uitat obârșia 
 și nu se mai întorc vreodată 
 în grădina unor suflete străbune
 a simțit cumva chemarea pământului
 cine știe cui îi va zâmbi de mâine
 prin ce culori își va pierde un zâmbet
 cu mine ce să fac dacă vreodată 
 mă vânează tristețea cu al său 
 întuneric geros 
 unde vor fi gingașele mâini 
 care vor să alinte 
 trecutul se târăște ca un șarpe 
 prin ierburi 
 și nu găsesc copite 
 care să-l sfărâme 
 un strigăt
 îmi amână liniștea
 groapa asta mi-e de ajuns
 și ora-n care-mi număr 
 crucile 

timpul e răspunsul lumii la strigătul de lup

gânduri nestatornice
se deșiră
semn că cerul
ascultă dureri
din înălțimile tăcerii
se rup ferestre
către niciodată 

să ne spunem adio
în timpul vânătorii
n-ar avea rost
prada așteaptă
de cealaltă parte
cu parfumul morții
cimitirul nu este gol

cel mai adânc mister
rămâne timpul
cum se desprinde secunda
din orologiu
izbește încăperea
atinge în treacăt guri
cu zâmbete false

îți poți întoarce privirea
dar ceva lipsește
din înalt
din adâncuri
un strigăt de lup
de la o zi la alta
mai rânced
mai înșelător

seamănă cu ce am trăit cândva

poate nu-i cea mai reușită poveste despre viață
dar chiar nu știu de voi mai spune vreodată alta
când printr-o nevăzută fereastră moartea pândește
caldă precum cafeaua din zori mai smulge albastrul
din priviri încețoșate
visez brațe și poduri semn că e timpul iertării
că dincolo cineva trăiește o existența paralelă
mă zbat în păreri de rău nu mă pot trezi cu
o secundă mai tânăr
seamănă cu ce am trăit cândva
doar că drumul e în sens invers
de la exterior spre interior
când împărțeam nimicurile la toți
așa pictezi ape
în căutarea potopului 

in fotografie Daisuke Yoshimoto- dansator de butoh)

azil de fluturi

 în azilul de fluturi 
 aripi  flămânde 
 se cațără 
 cu fiecare nouă ninsoare
 mai mult și mai mult
 aproape de ferestre 
 ca și cum s-ar opri pe un mal
 să culeagă tăcerea 
 niciodată 
 nu a fost mai frig
 în verdele frunzelor
 dintr-un salt 
 înlăuntrul meu 
 observ soldatul 
 a cărui moarte
 a venit dansând 
 sub cerul copil
 nu pot să adorm
 visul mi-ar răpi lumina
 de când mă știu
 din propria piele
 adun cenușă
 avem timp 
 să ne trimitem scrisori
 de pe o lume pe cealaltă

 
  
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 

ahava ( אהבה)

  I

 să am certitudinea 
 că dragostea din dragoste se naște 
 și nu există cărți care te învață
 cum palmele se ating 
 inimile se zbat
 în numele rugului 

 II

 îngerii mei sunt 
 ploi de lumină 
 îmi udă cărările
 cu raze 
 se joacă pe cer
 inventează nuanțe noi 
 fără a măsura imposibilul 

III

 odată îmi purtăm sufletul 
 într-o lume care nu-mi 
 mai poartă cuvintele 
 nu-mi cunoaște tăcerile
 se îmbrăca mereu 
 în sângele noilor veniți 
 imuni la goliciunea 
 celor pământești

IV
 nu mi-ai spus că poezia 
 e iubire ferită de apă și foc
 dumnezeul ce face 
 stelele să cadă 
 nici că poetul e înfrântul 
 din lupta cu amurguri