în orașul cu șapte cimitire
se moare în fiecare zi
pe cărări sărăcăcioase
cu mlaștini adânci
genunchi obosiți se închină
ah,ce nebunie
viața înserează un priveghi
înmormântări pe întuneric
secunde reduse la o poezie
litere cu limbi de foc
rămân arătări de mai
aștept cel din urmă cântec
și poate glasul cuiva
să mă trezească
să nu mă judecăți
nu-i ușor să-ți amintești
cum sună speranța
aștept să fiu următorul
căruia un cer deschis
îi poruncește să-și adune oasele
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu