coridoare

 dintr-o dată mama a privit în gol
 îi tânjeau tâmplele după 
 un alt fel de lumină un răsărit întors 
 ca și cum păsările s-au prăbușit 
 de pe cer și-au uitat obârșia 
 și nu se mai întorc vreodată 
 în grădina unor suflete străbune
 a simțit cumva chemarea pământului
 cine știe cui îi va zâmbi de mâine
 prin ce culori își va pierde un zâmbet
 cu mine ce să fac dacă vreodată 
 mă vânează tristețea cu al său 
 întuneric geros 
 unde vor fi gingașele mâini 
 care vor să alinte 
 trecutul se târăște ca un șarpe 
 prin ierburi 
 și nu găsesc copite 
 care să-l sfărâme 
 un strigăt
 îmi amână liniștea
 groapa asta mi-e de ajuns
 și ora-n care-mi număr 
 crucile