Știu.Lumina ta și întunericul meu nu se potrivesc. Nu pot sta la
aceeași masă,nu pot respira împreună,nu se pot ține de mână.Tu înalți
sufletul către cer și rogi un chip de piatră să îți dea pâine.Eu mă
îmbăt cu licoare demonică.Mimezi perfect fericirea pe când mie îmi urlă
tristețea din adâncuri.Îți încarci inima cu noi și noi iubiri ,iar eu
ți-am spus că iubirea-i doar zbor de fluturi peste o execuție
publică.Nu,nu mă înțelege greși
t,niciodată
nu ți-am spus să nu iubești. Iubește! Arzi! Zbate-te! Simte că
trăiești.Dacă prin asta înțelegi tu viață.Joc de cărți.Șanse minime să
câștigi.
Aș proclama drept fundamental dreptul de a ne sinucide.Să
putem fi proprii noștri dumnezei,demoni,să putem evada când dorim din
întuneric în lumină.Sau invers. Actul de a ne sinucide nu e nimic
altceva decât curaj asumat,resemnare, renunțarea de a fi o povară pentru
tine și ceilalți.Când simți sfârșitul,fă-o,nu aștepta
durerea,dezamăgirea ultimei fărâme de viață din ține.Fă-o! Treci ușor
dintr-o lume în ...în nimic,iar tu cauți acel nimic,acea moarte
totală,descompunere și final.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu