__epilog ____

când va veni vremea seceratului strigătele din gurile morților se vor auzi dincolo de ziduri
dincolo de odăile cu pereți întunecați până în cărnuri în sânge să rupă puțin câte puțin din
anatomia amintirilor absurde filă cu filă cartea vieții

burnout

                                                            
 
 mi-au zis nu-ți fie teamă iadul e mai rece ca o iubire trădată bine ai venit te vei îmbrăca în carnea 
 asta nouă am știut atunci că numai eu sunt responsabil de moarte o pot închide sau elibera o pot naște în toți ordonat mă înfățișez înaintea judecății orfan  un poem fără titlu un fel de mormânt gol o lume în care nu mai pot intra aroma vieții încă îmi dansează în nări adăpostul sângelui a devenit o închisoare acolo în pieptul meu cresc lăstarii cu fața spre lumină 

ora exactă

 se strâng ca gâștele la sacul cu porumb de parcă se dă fericire la borcan  de ăla de 800 în care
 bunică-mea îndeasă legume în oțet mă rog chestii de alea de se mâncă iarna murăciuni
 ceva de genul nu știu nu consum dacă nu e bere vin murături de prună tot degeaba ei uite au 
 au de toate nea gheorge e oale și ulcele a crăpat de infarct acu vreun an azi e veșnica lui poemenire începe cu ridicatul în picioare aprindere de lumânări și un cor aritmic afon afundat în 
 culmea grației grotești se țin de mâini ca într-un ritual de sinucidere sacrificare inundați de beția 
 unui vis între gri și negru în prag de neștiință necunoaștere certă incertitudine fumul gros de-l tai
 cu cuțitul șterge amintirea trecutului mortul parcă e și el la masă i se simte prezența așa susține 
 văduva toată plânsă așa de fațadă să-i plângă și lumea de milă să te tot saturi cu mâncăruri mortuare fostul inginer lingeanu(s) îi privește pe toți de sus cu un anumit dispreț în privire așa de
 parcă el ar fi mortul și tot respectul i se cuvine mihaela s-a vopsit roșcată nu se potrivește cu atmosfera lugubră de altfel nici colanții ăia prea strâmți nu-i vin se vede cu ochiul liber că nu și-a 
 aranjat bine tamponul câteva babe au rămas cu oase în gingii și-ar fi luat tălpășița dacă n-ar fi urmat prea scurta rugăciune de final și gogoșii cu miere soro ies până afară tare-mi vine să mă piș
 mai bine mă duc acuma știi că mă țiu greu să-mi spună mie careva că aici nu-i agenție de presă 
 așa la scară mică cu parfum de scufundări într-un aer vibranto- vaginificat

absolvo

 
  dumnezeu a spus atunci cu o răsuflare smulsă din piept mă dau la o parte facă-se voia voastră
  s-a făcut  viii dezveleau pământuri credeau că nu-i vede nimeni cum așezați la masă se înfruptau
  cu liniștea din morminte cu ochii morților aurore dantelate un du-te vino închide în noi toate sicriele
  ai loc golul ăsta nesfârșit din infernul inimilor nu se umple cu glas pierdut sau speranțe poate doar
  un război îl vindecă osemintele străbunilor să aibă loc de odihnă pe timpul unei renașteri atingem 
  oglinda și lumea se dedublează în joc de reflexe joc de inefabile nebunii nu-i timpul iertării nici de
  uitare veninul încă traversează carnea necunoscut e ceasul căile unei sălbatice armonii graba cu
  care unii recompun incertitudini ca beția vapoarelor pe-o mare și ea scufundată muzica pălește 
  în venele pietrelor curge murmurul alunecărilor degeaba cânți poete sufletul se vinde gol pe 
  nesimțite dureros de ieftin 

  
 
 

emotions may vary

 am vrut cuvinte să-i fac fericiți pe cei ce se regăsesc sub rugăciuni 
 când împreunatul palmelor cu toate trupurile crește deasupra un munte
 și nu știu în care iad voi arde prin somn chemările ajung la picioarele lui
 întâi se prefăcea că nu mă cunoaște nu mă vindecă l-am așteptat uitat
 pe umeri dintr-o viață în alta când dimineața își lasă umbrele prin copaci
 obosită de atâtea drumuri absența mă arde eram odată sigur de veșnicie
 acum îngerii spulberă ceruri deghizat în chip viu nu aștept milă sorb din liniște
 ca un prunc la sân undeva am lepădat iubirea am numit-o zbor deasupra ghilotinei
 frumusețe mutilată cu ochii înfipți în ziduri cu gesturi mediocre îmi număr căderile 

oxygen red

despre tristețile morților să nu mai vorbim 
 doar am murit de atâtea ori unul în gândul celuilalt
 e adevărat nu te poți juca cu iubirea ar fi atunci nimic
 altceva decât o întoarcere în pântec și nu ne-am mai putea odihni 
 tâmplele ar deveni lumea asta plutitoare prin singurătăți asumate
 și în semn de prostest ți-aș spune ah acum ce greu mi-e să te sărut
 din priviri din gesturi să mă strecor în lacrimile a doi atomi izolați 
 cu buze vineții înconjurați de mirosul de tăciune un peisaj în mișcare 
 oglindă în oglindă am atins nerostirea e vis migrator spuneam și
 uluiți ne alăturam jongleriilor lumii să ne poarte pământul peste veacuri
 ascunși în buzunarul de la piept

scrisori pentru rai

 începe cu un strigăt nu știu viața moartea nu mai contează
 în ambele cazuri o rază de lumină se izbește de pereți
 fie în spitale pătate cu tristeți unde sângele ca un sirop de cireșe
 se întoarce cumva în veșnicie ori cimitire fără de anotimpuri
 despre liniștea crucilor se vorbește cu glas stins de teamă să
 nu dezlegăm lanțul dintre posibil și iubire nu-mi amintesc să fi
 spulberat cuvinte nu au rămas încă înțepenite între buze fragile
 umbre mamă când mai vii să lași cerul deschis știi aici ne învelesc în țărână
 din ce în ce mai aproape vidul prăpastia nimicul din trupurile noastre mamă
 vor construi o capelă cu pereții reci icoane așezate pe genunchi scântei neterminate
 să nu se mai facă ziuă e atât de înalt tărâmul celălalt și singur nu mă pot arunca
 în ghearele flămânde crede-mă sunt copilul tău ce a învățat să nu râdă îți amintești
 de strada aceea cu miros tomnatic acolo mi-a scăpat din brațe soarele nu tu nu lipsești
 eu sunt acela ce nu-ți mai poate scrie visul fuge prea repede până și dumnezeu mi-a
 spus odată că pe umerii lui nu mai e loc