în ambele cazuri o rază de lumină se izbește de pereți
fie în spitale pătate cu tristeți unde sângele ca un sirop de cireșe
se întoarce cumva în veșnicie ori cimitire fără de anotimpuri
despre liniștea crucilor se vorbește cu glas stins de teamă să
nu dezlegăm lanțul dintre posibil și iubire nu-mi amintesc să fi
spulberat cuvinte nu au rămas încă înțepenite între buze fragile
umbre mamă când mai vii să lași cerul deschis știi aici ne învelesc în țărână
din ce în ce mai aproape vidul prăpastia nimicul din trupurile noastre mamă
vor construi o capelă cu pereții reci icoane așezate pe genunchi scântei neterminate
să nu se mai facă ziuă e atât de înalt tărâmul celălalt și singur nu mă pot arunca
în ghearele flămânde crede-mă sunt copilul tău ce a învățat să nu râdă îți amintești
de strada aceea cu miros tomnatic acolo mi-a scăpat din brațe soarele nu tu nu lipsești
eu sunt acela ce nu-ți mai poate scrie visul fuge prea repede până și dumnezeu mi-a
spus odată că pe umerii lui nu mai e loc
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu