povara asta e tot ce a rămas

am fost aruncați în brațele iubirii este adevărat că acolo am învățat să vorbim cu noi înșine
pe plaja aceea măturată de vânt într-o dimineață de vară timpurie cum apropierea unor
îndrăgostiți inimă lângă inimă cu privirea fixată unul asupra celuilalt e lesne de înțeles acum
vuietul surd al valurilor jocul razelor printre vapoare aici doar cerul ne vede când ne pierdem
uneori umbrele în văzduh unde fluturii poartă-n aripi sclipiri de smarald marea nu ne răspunde
ne zâmbește cu ochi flămânzi de parcă ar transcede o nouă și o nouă inălțare cu mâinile tale care
au devenit acum și ale mele scrii povestea cu îngeri îmbrăcați de nuntă dintr-o amintire încovoiată
în timp dacă ne-am pierdut infinitul îl căutăm sub o stâncă întrebând povara asta e tot ce a rămas

levitație peste o mare de mâini descuamate

să mă ridic dintre cei vii ca și cum niciodată nu mi-aș recunoaște înfrângerea
 ori carnea nu-mi este decât veșmântul murdar de a semenilor ură
 moartea pândește nepăsătoare firul unei respirații un călugăr sărac se ghemuiește
 lângă foc în chilie domnește liniștea precum o bătălie deja câștigată vântul e geamăt 
 nelumesc așezat pe pleoapele ferestrei când norii cenușii stăruie deasupra sufletelor
 cuvântul împietrit se izbește de ramuri desfrunzite o cădere în hău de unde mâini descuamate 
 te vor înălța ai să vezi că atât cerul cât și pământul sunt mai aproape de om că sufletul nu se poate
 măsura ori cântări ci numai în cântec îi mai poți număra fructele eternității
 
 încet se lasă voalul cețos peste mănăstire de parcă întunericul și-ar dori 
 să posede îngerii acum desprinși din icoane glasul devine stins unei lumânări 
 îi bate inima acoperă ochii grei cu ale lor reflecții amintind de lutul creației 
 sunt încă treji adulmecă umbre răstignite de pereți se întreabă doamne pentru 
 mine ai scris cartea durerilor pentru copilul ce odată se temea de a ta lumină
 dumnezeu nu-i răspunde mai întoarce o filă din calendar orele trec greu fiecare 
 secundă pare picur de sânge smuls din artere dimineața îl va găsi cu primele raze căzute pe 
 creștet și palme împreunate ce vorbesc cu norii între ultima lacrimă și întâiul zâmbet 
 ziua pare că geme a biruință a nădejde 
 
 Fotografie de Tomoki Hayasaka 
 (posibilă copertă a volumului Exit)

sunt

ca și cum tristețea s-ar plimba printre cuvinte
plămădită din interioare pe care odată ajungi
să nu le mai cunoști să ți se pară atât de străine
și absurde cum o slujbă de înviere la care morții
nu au mai ajuns 

când vom privi înapoi la aceste zbateri în neliniște
realitatea ne va trezi cu bătaia unui clopot în alb și
negru în roșu înlăcrimat nu nu se poate trăi cu ghimpele
adânc înfipt la rădăcina credinței nu vei mai citi din
cărțile acum arse

ieși din tine însuți fără a avea loc cu adevărat
o părăsire pe un ecran îți rulează scene dintr-un
episod cenzurat aș putea fi profesor de singurătate
sau ultimul vapor iubirea nu mai urcă pe scară spre cer
se pierde timid într-un labirint negru

când îmi amintesc că odată ceream în loc de apă
un petec de liniște în loc de ninsori morminte înflorite
sunt scrisorea netimbrata pe care nu o vei mai primi
nu pot forța brațele vieții oglinda îmi va mărturisi curând
că nu rămân semn oarecare cadavru de lux

Innamoramento

e prima noastră zi fără cuvinte când atingerea ține loc de rugăciune
 și dragostea ne e singura hrană doar cerul ne îmbrăca-n scilpiri cât 
 nisipul se întinde până la linia orizontului ajuns deșertul pe linia vieții
 strigă trupul și sângele vom fi printre nori cercuri de lumină
 despre noi se vor scrie basme cu regatul de aur în care domnesc 
 fluturi izvoarele au să cânte cu diminețile înflorite pe buze nu plânge
 în moarte nu are loc decât părăsirea portului valurile se vor reîntâlni
 reîntregi vor atinge din nou malul de ce te temi de îmbrățișări ca și 
 cum ar fi o pedeapsă o sabie ce îți despică inima tânjesc după adevăr
 să mă salveze dar mă prinzi în capcana cărnii lacrimi vor cădea poate 
 prea devreme suntem frunze evadate într-o prea timpurie toamnă 
 dar știi fără vise nu ai ce căuta în mine nu știu pe unde mă pierd dar
 mă găsești naufragiat punct reisipit ori soldatul care-ți scrie de mână 
 apa mea-i dintr-o fântână curată ochi limpezi dintr-un timp strălucind 
 parfumul vântului ziua promisă vine cu imnul renașterii dăltuit în pântec 

coagulare

întunericul noapte de noapte ne îmbie cu strigăt
de câine hoinar sânge proaspăt vărsat în pocalul
împărătesc furtună tunet negură cum toți ar jeli
moartea luminii se pregătesc de înmormântarea zilei
poartă doliu după dimineți mereu sosite fără întârziere
cărate pe brațele zeilor din văzduh mă fascineza cimitire
unde vântul cântă printre cruci asemenea lupilor oase își găsesc
odihnă sub glia mamă gheare flămânde ne strangulează gleznele
buruieni otrăvite ne cresc sub tălpi nu mai aparținem acestei necredințe
nori coagulati ating adevăratul chip al stâncilor să revenim printre
cei ce se pregătesc de plecare vieții îi prisosește un suflu
 sub pietre șerpii se îngână și iadul ne recunoaște drept fii
acest sărut o să doară când pe ruguri țâșnesc lacrimi îmblânzite

suflet cu ieșire în larg

aștept să mi se spună că tunetul nu mă lovește
sunt arbore uitat în mijlocul pădurii uneori șoptesc
cu glasul stins un cântec de leagăn pentru norii camarazi
aerul plutește deasupra orașului în mine cresc cărți de rugăciune
doar aici poți călătorule asculta liniștea izbită între frunze

dacă iubirea există e numai să arate lumii adevărata față a
înțelepciunii ca oamenii să urce împreună aceleași trepte
de atâtea ori mereu și mereu până când toate umbrele
pe care odată noi le ascundeam de obrajii încinși ai soarelui
se preschimbă-n temple cu socluri aurite din icoane pacea
încolțește ne străpunge coastele zâmbetul ori există ori îl
naștem chipul una cu zborul unei păsări deasupra izvoarelor
când aripi se întind ca o mare de săgeți pe cearceaful albastru

oare un suflet cu ieșire în larg va deveni corabie ori sicriu
mă întrebam pe când mugurii nu mi se mai împleteau pe brațe
nici seva nu-mi mai gonea prin artere în salturi de șotron
să adorm cu spaima-n brațe sub plapuma iernii nu vreau
eternizat într-un tablou al disperării

no reflection

sunt complicat de simplu iubito doar tu
 nu vrei să înțelegi că uneori inima-mi bate
 și-n cald și-n rece în roșu-violet că sunt
 sărutul căzut în palme chip încă neștiut
 când urc pe stânci mi-e în putere destinul
 sub lumina mea în umilință chem culcușul 
 pe care mai întâi îți așezi lutul ostenit
 dragostea-i o daltă cu care întorc timpul
 de pe o era pe altă importantă e secunda 
 prezentul ca trecere în ape tulburi în ultima 
 vreme îmbrățișarea ți-e o sală de așteptare
 oglinda-n care nu mai am reflecții 
 iubirea asta ar trebui să fie nimic altceva decât
 o nesfârșită noapte de veghe și poate un jurământ