sunt

ca și cum tristețea s-ar plimba printre cuvinte
plămădită din interioare pe care odată ajungi
să nu le mai cunoști să ți se pară atât de străine
și absurde cum o slujbă de înviere la care morții
nu au mai ajuns 

când vom privi înapoi la aceste zbateri în neliniște
realitatea ne va trezi cu bătaia unui clopot în alb și
negru în roșu înlăcrimat nu nu se poate trăi cu ghimpele
adânc înfipt la rădăcina credinței nu vei mai citi din
cărțile acum arse

ieși din tine însuți fără a avea loc cu adevărat
o părăsire pe un ecran îți rulează scene dintr-un
episod cenzurat aș putea fi profesor de singurătate
sau ultimul vapor iubirea nu mai urcă pe scară spre cer
se pierde timid într-un labirint negru

când îmi amintesc că odată ceream în loc de apă
un petec de liniște în loc de ninsori morminte înflorite
sunt scrisorea netimbrata pe care nu o vei mai primi
nu pot forța brațele vieții oglinda îmi va mărturisi curând
că nu rămân semn oarecare cadavru de lux