refren

                                                       
 
 pe timp de pace mormintele așteaptă mâini întinse 
 în război  nu mai sunt cuvinte pentru 
 a chema tot întunericul  un du-te vino 
 de la viață la moarte ca o lumânare tristă
 mama îmi spunea să nu o plâng că toți 
 într-o zi urcăm scara până la nori că  acolo
 strivim lumina sub călcâie și ne întoarcem 
 asta o știa doar ea poate de la îngerii care 
 au așteptat-o primăvara acum labirintul 
 de păsări și suspine s-a deschis miraculos 
 fiecare cruce un scripete pot cânta până adorm 
 atunci îmi zâmbește inconștient alerg pe cărări cenușii
 flămând îmblânzitor de noroc vis migrator de dantelă

sandviș cu dezamăgiri

ea locuiește într-un oraș de la munte 
 unde norii sunt martorii ceasornicului 
 ce nu mai bate și dimineața se trezesc toți
 cu fața în rouă  îngerii au decis 
 să mai trăiască o zi să le  mai aștearnă pe umeri 
 o poveste o povară învelită  frumos 
 cu raze de soare încă neatinse urme ale sfârșitului de vară
 ea își lipește mâinile de pereții reci de parcă le-ar dărui o inimă
 își descălță amintirile din care lipsesc lacrimi durerea îmbrățișează dureri
 secundele alunecă din degete în palme le rostogolește până la vidare
 știe că suntem singurătate dar nu plecăm chiar de totul e static și nu 
 se mai întâmplă nimic smulge lumină din fiecare umbră 
 pleci cu adevărat doar când din tine rămân firimituri pentru toți 
 

fă-ți o sabie din coastele mele

când mi-e dor de cei trecuți
deschid fereastra
aștept mereu
să adie o veste
de dincolo către aici
încă îi cunosc
poartă aceleași straie
aceleași cuvinte
rămâne parfumul
într-un ungher de suflet
întreb moartea
despre mine nu știi nimic
mai sunt lacrimi
mai am de plâns viii

fă-ți o sabie
din coastele mele
spintecă umbrele
să țâșnească lumina
abur ori venin
ca într-un joc
de-a împletit norii
deghizat în zbor fără aripi
pierd ecoul
te poți așeza în locul meu
să numeri umerii munților
cu ochi absenți
visezi la mâine

                            funeratio 

 

 împinge tăcerea dincolo de ziduri 
  să lase o dâră prin somnul străzilor să se scurgă în ochii trecătorilor
  durerile sunt inimi ce bat între singurătate și un nou anotimp
  știi că nu poți pansa toate rănile ar curge prea mult sânge din trupuri fără dorințe
  statui zgomotoase scapă din pumni scânteile serii și iubirile acele iubiri devin amintiri la pachet ce nu mă reprezintă
  nu știu nimic despre întemeierea cerului 
 mi-am dorit un infern în care să ardă palmele noastre împreunate 
 un mâine în care să rămâi lume negresita aproapele ce-mi sculptează absența
  dar m-am prefăcut că nu văd cum se nasc atomii secundele fiecare globulă cum timpul cuibărit la sânul tău se desface în nostalgii 
 paradoxal fiecărei căderi i-am dat un nume
  numai dumnezeu poate fi strigat printr-o răsuflare
  pact cu viața ivită nefiresc pesemne cineva a plătit vamă
  a început să scrie cu roșu

what do you use to remind yourself of serenity

 hai trebuie să plecăm din beția asta până încă e noapte și nu ne prind zorii ne aruncă din lumea asta
 în cealaltă amintește-ți de inimă bătăile ei sunt mai intense în penumbră o alergare spre cuiburi de ape adânci ne scufundam în frumusețea mutilată a cerului plumbuit să ridicăm cântece să ne apropie cu răsuflarea măcar de capătul lumii acolo unde numai noi știm cât de frumos e întunericul 
 ne vrăjește rotirea infinitului îl străbatem în salturi zboruri cu muzica iubirii lumea se dedublează în
 oglinzi colorate acest somn amestecat cu veghe pișcă pielea un dor a uitat să mai plângă acum zâmbește se bucură fără să fi văzut lumina ca atunci când îți lipsesc mâinile calde ale mamei și strigi dar universul nu aude dincolo de ziduri ar putea fi ideal să mori cu flori de cireș desenate în palmă 

teach children to worship satan

 
 în noaptea asta pregătesc altarul întunericul se sprijină pe umeri așteptare stearpă în aer aromele când dulci când amărui ale durerii număr secundele miezul nopții e aproape eu și cerul doi străini
 din adâncuri vine o fărâmă de liniște o voce cunoscută întrerupe ceasul nu mai există margini timp 
 adorm stelele nu există martori la vărsarea de sânge cuțitul nu se grăbește spintecă adânc burți nevegheate țipete întunecate colorează acum asfaltul inimile vibrează mai mult a moarte amintiri rancezite în închisorile din trup numai să ucizi crucile mi-au spus gurile ieșite din morminte într-un mâine tăcut o evadare taie otrava din ochii îngerilor până nu-i târziu până nu vin zorii dă-mi mâna să plecăm îți arăt fericirea șoptea un dumnezeu laș deghizat în cerșetor să mă îndepărtez să mă apropii contează doar visul meu cu spini domesticiți în care decupez din cărțile sfinte cuvinte obscene 






                                                           
                                                                             

adevăratul întuneric începe din noi

      
 
 poete casa ta-i un somn cu vise care inconștient poate se ating de ferestre 
 un punct de lumină pe oglinzile cerului și toți plutim apoi pe acea mare întindere de ape 
 nu mai cunoaștem decât înălțarea îngerii din noi sunt flămânzi să-i hrănim deschidem porți
 acolo alte drumuri ni se desfac în palme corăbii cuibărite sub soare deasupra cărora gălăgioasele turme de rândunici cântă dansează până din nou adormi uitând singurătatea e viață țâșnită prin coaste
 trebuie să-ți visezi inima cum neobosită recunoaște iubirea fără alte lămuriri să-ți simți răsuflarea 
 rostogolită în fiecare piept străin să te întrebi dacă lutul n-ar fi umplut golul umbrelor
 e semn prevestitor al zborului unde aripile se joacă în echilibru cu străluciri de argint impenetrabila 
 pace nu m-ar fi păsat nici de moarte în această sălbatică armonie doamne mai întârzie un anotimp 
 din gurile universului varsă un strigăt vezi acest ochi tulburat a prins rădăcini și întârzie durerea