unde norii sunt martorii ceasornicului
ce nu mai bate și dimineața se trezesc toți
cu fața în rouă îngerii au decis
să mai trăiască o zi să le mai aștearnă pe umeri
o poveste o povară învelită frumos
cu raze de soare încă neatinse urme ale sfârșitului de vară
ea își lipește mâinile de pereții reci de parcă le-ar dărui o inimă
își descălță amintirile din care lipsesc lacrimi durerea îmbrățișează dureri
secundele alunecă din degete în palme le rostogolește până la vidare
știe că suntem singurătate dar nu plecăm chiar de totul e static și nu
se mai întâmplă nimic smulge lumină din fiecare umbră
pleci cu adevărat doar când din tine rămân firimituri pentru toți
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu