imperii de alb (Renate Muller & Oliver Klauss)

remember veșmântul nesfârșit
în ierni fără de răspuns
degeaba întrebăm norii
ei tac și se scutură 

nu-mi ridic privirea
obosită în plâns
cutreier desculț frigul
și cad printre fulgi

chemi imperii de alb
unde îngeri dispar
în colțuri neumblate
nu îmbătrânesc
la umbra palmei tale

 ascult cerul
dar nu-mi dezvăluie
enigma primelor poeme
voi decupa iarăși stele
cu brațele-mi goale

a posteriori

mă lepăd de fiecare demon fiecare dumnnezeu
nici pământul nu îmi mai este părinte
am uitat glasul zborului și iarăși voi picta banalități
precum suflete atârnate sau inimi cu interior străin
pahare cu vodcă sau dame parfumate strident
tu precum o veche credință din fiecare crucificare
renaști în carne din lutul timpului te zbați prin ale mele
puncte de sprijin unde durerea mângâie un portativ

din fir de nisip mi-ai devenit piatră
am urmat fiecare poruncă dar am căzut
prima ispită prima luptă păcatul ajuns să fie fericire
visul l-am trăit în alții cu alte
morți fără leac

Fotografie de Paulo Paulauskos(Brazilia)

iubirea ca o irepetabilă sinucidere asistată

într-un vis m-ai întrebat
cum aș defini atingerea și
în ce culori văd magia iubirii
ți-am răspuns pe atunci că
înălțarea mereu se scurge
din durere în cuiburi străine
fiecare nouă trezire e
plutirea sângelui pe țărm descântat 

nu ne vom putea întâlni într-o lume
unde îmbrățișarea e misterul
altui izvor de prăbușire
unde picătură cu picătură
întreaga existență e doar o țară
a fluturilor cu aripi decupate

inimi pulsează efemer
sub tăcuta glie
dincolo de templul cărnii
soarele își explică veșnicia
noaptea condamnă una câte una
zilele la moarte sau exil
în cetatea umbrelor sidefii

sunt lucid
aștept să treacă și ploaia asta
ca apoi plecat în alte lumi
să-mi pot simți încă sufletul ud

de quoi meurt-on dans le monde

în gheara timpului umbra din mine se scurge în fagurele sterp
lumina fără veșmânt nu mai descrie minunea nu o mai cuprinde
întâiul cuvânt a fost îngropat sub diafane tăceri te-ai temut și pe altar
zac acum silabe rătăcite numai trupurilor le punem perdele în sălbaticul dans
ce are încă puterea să curgă în singura oglindă neatinsă ca un vârf de munte
un singur ochi acum te privește tatăl nu te poate legăna cu un singur braț
zefirul din noroi nu e nici floare nici mormânt doar mângâiere întârziată
după război pacea pândește în întuneric se vrea smulsă din aripi dezghețate
îți cer un loc în trăsură și să-mi arăți din nou drumul spre casă n-am mai descuiat
de multă vreme poarta îmi caut chipul pierdut poate acolo mă așteaptă ca altadat
dumnezeu cu pâine și vin

nu te pot iubi într-o lume făr'de poezie

nu te pot iubi într-o lume făr'de poezie
aş căuta poate metaforele trup în culcuşul
braţelor este adevărat că suntem sclavii cuvintelor
că ele devin aripi cântece de leagăn stânci
când carnea se odihneşte şi umbra ţine loc de-o
dimineaţă sălbatică cu flori sângerânde căzute pe braţe

nu vreau să adorm în culoarea fără de putere
a ultimului dor să risipesc credinţa pe trepte
nemeritate ştiu că va veni un timp când
ai să mă pierzi din fiecare bătaie a inimii
dar vei găsi aceleaşi trăiri risipite într-o
uitată smerenie a coborârii de pe cruce

nu te pot iubi într-o lume făr' de poezie
în care zbaterea să nu decupeze adevăr de piatră
vie şi să nu pună la îndoială existenţa
fericirii nepământene pentru că ştiu clipa
nu mă aşteaptă nu mă adulmecă
nu mă ajunge din urmă

the strangest things to remember

 
 cum brațele tatălui niciodată nu m-au cuprins în culorile iubirii
 cum visez deși treaz că ne-am reîntâlnit și de această dată crucificarea
 a avut loc în sens invers de la acustica unei vărsări de sânge la strivirea 
 oaselor lacrima  un bisturiu rătăcit deasupra suturii decupează tristeți 
 cuiele pătrund de cealaltă parte mi se spune că asta-i adevărata înălțare 
 nu împarți cu mine apa vinul trupul într-o primă împărtășanie oare durerea
 alege destine ori pur și simplu se așează în straturi peste inimi la jumătatea 
 drumului dintre întuneric și lumină mi-e zborul o moarte legănată pe aripi
 

autor fotografie Mads Mikkelsen

nebunul din pădurea fără copaci

mi-e existența o tablă de șah pe care s-au sinucis reginele
câmpul de luptă pădurea fără copaci câte povești ar putea
spune sângele vărsat despre fiecare ultima zvâcnire a unei inimi
măcar de n-ați fi alungat pădurarul din brațele ce odinioară îl ademeneau
în dulceața umbrelor moartea nu fuge cu coasa în mână e furie călăre pe un
cal negru clipă necunoscută nepătrunsă rugăciune într-o stare de veghe
nu există scuză ori salvare zbuciumul cătușelor grele te poartă spre un interior
străin te eliberezi acum lumea s-a dezbrăcat de aripi

puls

înot de mult
în enigmele acestor ape tulburi
și fiecare val mi-e prieten
mi-e frate

încerc să înțeleg
înălțarea
căderea
albastrului în albastru

mi-e frică să nu deșir
împietrita liniște
de parcă aș fi fost pedepsit
să mușc din abis

înaltul nu are sfârșit
nici oglindă ori chip
se scutură în existență
ca părul tău ce adulmecă briza

pe țărm nisipul amorf
privește și tace
cum vântul pulsează
din ale timpului răni

inversa teoremei lui cupidon

ne scriem poveștile în aceeași limbă doar durerile mai bat ca un
clopot rătăcit în piepturi străine și brațele întinse la cer s-au scurtat
cu gemetele grele am plâns un coșmar dar nimeni nu a auzit prea surzi
ne-au fost pașii îndreptați spre cădere e o vânătoare prada se stinge ostenită
vânătorul acum mulțumit pune foc la rădăcina cărnii pentru inălțare
haotic sau rebel un glas leagă tăcerea de cunoaștere din piatră s-a
născut universul sub piatră agonia tutruror amintirilor umil renăscute
e adevărat că răsuflarea odată comună a fost uitată pe oglinda cu ramă de spini
nimic nu e etern nici această confesiune caldă nici ale păsărilor aripi
gloria zborurilor am fost cândva la margine de lume la margine de timp
păcatul ajunge să fie fericire o neașteptată întâlnire cu noi înșine la care
ochii larg deschiși vor fi alungați